Mi s-a întâmplat deunăzi să mă simt, pentru prima dată în viaţa mea adultă, dezlegat de obligaţia de a scrie zilnic. Predasem editurii Istoria critică... scrisul îmi ţinuse tovărăşie în toţi aceşti cincizeci de ani... lipsa lui lăsa în mine un gol, mărturiseşte Nicolae Manolescu. Aşa că a umplut golul scriind partea a doua a biografiei lui intelectuale (prima, Cititul şi scrisul, a fost publicată în 2002, la Polirom). Întregul, adică volumul Viaţă şi cărţi. Amintirile unui cititor de cursă lungă (Paralela 45, 2009), este o carte clasică de memorii, echilibrată şi plăcută, care acoperă toată biografia de până acum a scriitorului şi, totodată, o istorie epică a literaturii româneşti, pentru perioada de după 1962.
Şuvoiul amintirilor curge elegant, zăgăzuit de calmul inteligenţei şi de o vizibilă eleganţă morală. Manolescu îşi face, mai ales în prima parte a cărţii, biografia de cititor şi de scriitor, de copil care încearcă să scrie în toate genurile, de la poezie la teatru. El nu-şi aminteşte când a învăţat alfabetul căci literele, Gândindu-mă bine, le-am ştiut dintodeauna, astfel încât îi place să creadă că m-am născut gata alfabetizat , dar îşi aminteşte în schimb primele lecturi, legate inevitabil de boală (O gripă rebelă mă ţine în casă. Citesc tot timpul, chiar dacă am temperatură), şi faptul că, scriind, Am devenit conştient de mine.
Primele texte au fost compuse pentru propria sa revistă manuală şi manuscrisă, care avea chiar şi o rubrică de revista revistelor, în care comenta Viaţa românească şi au fost încoronate cu o recenzie la Istoria lui Călinescu, carte citită integral la treisprezece-paisprezece ani. Nu mult după asta, notează memorialistul, independent de plăcerea lecturii, a început să mă bântuie ideea criticii. Iar critica, după părerea sa, se bazează pe o satisfacţie în sine, pe plăcerea de a scrie despr
