Spre deosebire de politică, lumea banilor are reguli mai clare, funcţionează logic, deşi este şi ea vulnerabilă în faţa incertitudinilor. Lăcomia poate provoca derapaje brutale ale economiei de piaţă, însă aici au şi guvernanţii lumii rolul lor, de a crea reglementări capabile să evite exagerările şi să ţină în frâu sistemul financiar şi economia reală, fără să le sufoce. Dar ambele lumi – atât spaţiul politic, cât şi cel financiar – ţin cont de sentimentul pieţelor proprii. Piaţa politicienilor este masa de alegători, care poate consuma discursurile lor ca şi când ar fi un produs susţinut de o dibace campanie de reclamă. Şi ar mai fi un lucru: în vreme ce pieţele financiare stau cu ochii holbaţi pe declaraţiile, gesturile şi faptele politicienilor, aceştia rămân autişti, uneori sunt perfect indiferenţi faţă de lumea finanţelor.

Criza care a zdrobit pieţele financiare în 2008 dă încă târcoale Europei, care a crezut că o înfrânge printr-un efort susţinut al banului public. Statele lovite acum de criza datoriilor publice nu au intrat în dificultate anul trecut. Pericolul plana, era latent şi bine ascuns sub umbrela monedei unice. Statele Europei Centrale şi de Est cu economii mai fragile, cum sunt România, Ungaria şi Bulgaria, sunt afectate de problemele ţărilor bogate din grupul Uniunii Europene, însă plătesc acum preţul numeroaselor dezechilibre, al reformelor incomplete şi al slabei capacităţi a economiilor lor de a rezista competiţiei europene.

Cu excepţia Bulgariei, a cărei monedă a fost exilată într-un batalion disciplinar după un colaps în anii 90, restul monedelor regiunii sunt legate ca printr-un cordon ombilical unele de altele. Investitorii privesc regiunea ca pe un grup compact, de foste ţări comuniste, şi din această perspectivă ce se petrece la Budapesta sau la Bucureşti, în bine, dar mai ales în rău, are efecte şi la Varşovia sau la Praga.