Nu pornesc în viaţă cu şanse egale, dar printre tinerii cu deficienţe de vedere există câţiva care pot şi vor să se descurce la fel de bine precum cei care-şi folosesc toate simţurile. Pentru oamenii care zăresc doar lumini şi umbre, lumea are alte dimensiuni. Unii vor să-şi demonstreze că se pot adapta asemenea celor care-i văd culorile, formele şi detaliile.

Câţiva copii s-au repezit asupra unei sculpturi din bronz din mijlocul Galeriei de Artă Românească Modernă, la Muzeul Naţional de Artă al României, să-i pipăie bustul, braţele, picioarele, umerii. Cei 12 elevi de la Şcoala pentru Deficienţi de Vedere din Bucureşti au venit la muzeu într-un program pentru copii cu nevoi speciale şi au fost lăsaţi să atingă obiectele de artă pentru că este singura modalitate în care le pot admira.

67 de orbi posedă permise de conducere

„Mamă, cât de înalt e!", se miră Ştefan şi-i pipăie creştetul capului. „Dacă-ţi dă una cu mâna asta, te lasă jos, Cristina", îi spune uneia dintre fetele din grup, pe care o ţine de mână profesoara Rodica Colgiu, cea care şi-a adus elevii nevăzători la muzeu şi în 2007.

Gimnastică şi rugăciune

Profesoara Colgiu îi îndeamnă pe copii să cerceteze statuia până în vârful degetelor de la picioare, să simtă răceala bronzului, suprafaţa şlefuită. Elevii au intuit după poziţia corpului că personajul „face gimnastică" şi au aflat de la ghidul lor că are ochii de culoare deschisă, pentru că artistul Ioan Georgescu le-a sculptat câte o adâncitură în locul pupilei.

Grupul s-a oprit apoi în dreptul unei sculpturi din lemn care i-a pus în încurcătură pe copii. „Ce-i asta, doamnă?", a întrebat-o Cristina pe Rodica Colgiu, pentru că nu găsea la pipăit braţe sau picioare. „E mai altfel", spune şi Răzvan despre silueta umană sculptată de Miliţa Petraşcu.

Sculptura preferată a Loredanei Stoian (11 ani) a fo