Autorul filmelor „Alice în oraşe“ şi „Paris, Texas“ îi vede pe români ca având un „aer de familie“ cu poetica wendersiană, dar spune că fiecare autor reinventează cinema-ul pe cont propriu. Aflat la Cluj-Napoca în calitate de invitat special al Festivalului de Film Transilvania, regizorul german consideră că Ardealul este o zonă a Europei cu un farmec cu totul aparte.

Unul dintre cei mai influenţi regizori postbelici îşi aminteşte despre Antonioni, Nastassja Kinski şi colegii săi, alături de care a schimbat filmul german în anii '70, comentează succesul cinema-ului românesc din ultimii ani şi priveşte cu încredere spre lungmetrajul 3D pe care îl va realiza.

Care este locul pe care consideraţi că-l ocupaţi în Tânărul Cinematograf Vest-German, printre nume precum Volker Schlöndorff, Rainer Werner Fassbinder şi Werner Herzog? Care-ar fi asemănările şi deosebirile? Ce credeţi despre influenţa acestei mişcări artistice?

Ei bine, Tânărul Cinematograf German este o invenţie a presei. Eram tineri şi făceam un nou fel de cinema în Germania, dar nu ne-am simţit ca fiind un grup, ori un „val"...

Dar a existat un manifest, Manifestul de la Oberhausen...

Da, dar noi nu am avut nimic de-a face cu el, a fost în 1962, iar eu eram încă în şcoală, nici măcar nu eram un student la film. Deci, a fost cu aproape o generaţie înaintea mea, Schlöndorff a fost implicat, şi Alexander Kluge, dar pentru noi, pentru Herzog, Fassbinder şi cu mine, era aproape ca o generaţie mai veche, pentru că noi am început cu adevărat să lucrăm în primii ani '70, aproape zece ani mai târziu. Se poate ca noi să fi fost, un pic, un rezultat al acelui manifest, dar manifestul în sine nu a avut nicio consecinţă. Consecinţele au venit zece ani mai târziu, cu generaţia noastră.

Avem patru mari regizori în acest grup, foarte diferiţi între ei - Schlöndorff,