Renaşterea filmului românesc şi explozia noului val i se datorează, în mare măsură, scriitorului şi scenaristului Răzvan Rădulescu, cel care a „amprentat“ cu viziunea lui o generaţie de cineaşti. Fără exagerare, se poate spune că Rădulescu a făcut pentru cinema-ul autohton ceea ce Cesare Zavattini a făcut pentru neorealism sau Carl Mayer pentru expresionism.

Răzvan Rădulescu a co-scris cu Cristi Puiu „Marfa şi banii" şi „Moartea domnului Lăzărescu" şi apoi a lucrat cu Radu Muntean la toate filmele sale post-„Furia". În plus, a fost consultant pentru multe altele, de la „432" la „Legături bolnăvicioase", ceea ce arată cât e de influent şi de respectat.

Indiferent de regizor, mărcile lui ies în evidenţă: îi poţi recunoaşte dialogurile aparent banale, infuzate de sarcasm şi de umor absurd, scenele de masă, realismul lipsit de stridenţă, ochiul pentru detaliu, preferinţa pentru unitatea de timp, refuzul structurilor narative clasice şi al oricărui payoff comercial (o antiformulă deja atât de „consacrată" că devine, la rândul ei, o reţetă, mai ales atunci când testează nervii şi suportabilitatea spectatorului până la un final răsplătitor).

Pe Felicia o ştiţi sigur...

Debutul lui în regie (alături de Melissa de Raaf) are multe calităţi, dar şi multe dintre defectele producţiilor recente ale „valului": în ciuda observaţiilor subtile, percutante, şi a interpretărilor uniform excelente, parcă nu e suficientă viaţă în această felie cât să umpli două ore. Pe Felicia o ştiţi sigur: e o femeie de 40 de ani, plecată „afară", căsătorită şi divorţată acolo, cu un copil, care o duce mai greu decât vrea să recunoască.

E genul care pendulează dezolant între est şi vest şi care îşi sacrifică vacanţele ca să vină în România şi să stea cu părinţii din ce în ce mai bătrâni şi mai fragili. O ştiţi şi pe mama ei: cicălitoare, dominatoare, exasperantă, pasiv