Festivalul internaţional de teatru de la Sibiu a împlinit 15 ani de existenţă. Gîndit iniţial ca o bursă de spectacole, ca o platformă de promovare a proiectelor culturale şi ca un forum destinat artiştilor europeni, reuniunea anuală de la Sibiu a cîştigat, an de an, în amploare. Bursa de spectacole s-a transformat într-un festival prestigios cu vizibilitate internaţională. Faptul că în 2007 oraşul Sibiu a fost desemnat drept capitală culturală europeană (alături de Luxembourg) se datorează în mare măsură longevităţii şi reputaţiei acestui festival, devenit al treilea ca importanţă în Europa, după Avignon şi Edinburgh.

În urmă cu două săptămîni, George Banu semna în Dilema veche un articol despre „recursul la artă în vremuri de criză“. E un manifest pe cît de serios, pe atît de insolit, căci propune arta drept soluţie la criza economică, politică, socială. Tot un fel de manifest insolit e şi Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu. Într-o perioadă în care nu se vorbeşte decît de reduceri, scăderi şi depresii, directorul acestui festival, Constantin Chiriac, îşi intensifică eforturile (şi investiţia personală) pentru a realiza un program parcă mai încărcat ca niciodată. Dacă ar fi să-l credem pe cuvînt, ediţia din acest an, a XV-a, a fost cea mai bună. Un festival cu 350 de evenimente planificate în zece zile poate părea, în vreme de criză, o extravaganţă, un lux inutil. Ce au de cîştigat sibienii care plătesc, prin bugetul local, nota de plată pentru acest răsfăţ intelectual? Ce au de cîştigat cetăţenii români în general, care finanţează prin Ministerul Culturii o parte din cheltuieli? – o să întrebe cîrcotaşii. Ar fi cîteva răspunsuri.

Decizii pragmatice

(Cel puţin) în cazul de faţă, cheltuielile sînt, de fapt, investiţie. Cultura e un factor de dezvoltare urbană. Nu cred să existe în România un oraş care să profite mai mult de p