Prietenului meu G.

Cu câtă voluptate învățăm cuvintele noi! Un popor de semioticieni, semiologi sau hermeneuți care trăiește din reverberații, inclusiv semantice. Acum am învățat ce este vuvuzela, o goarnă de plastic care a devenit actorul principal al Mondialului de Fotbal. Craincii de la meciurile de fotbal pronunța din două în două minute cuvântul minunat, iar telespectatorii își ciulesc urechile să vadă dacă nu cumva s-au oprit vuvuzelele. Criminalele vuvuzele, un fel de albine africane ucigașe, sunt mai importante decât fazele sau fotbaliștii. Uneori ele le încurcă pe marile genii europene să gândească lucid fazele îndelung exersate la antrenamente, alteori jocul si tobele barzilienilor fac să amuțească vuvuzela. Mă și gandesc la un titlu, gen Ioan Chirilă, dacă , să zicem, o echipă africană este invinsă de una dinfară: Dacă tace vuvuzela … Evident vuvuzela este ca și râul sau ramul eminesciene, este prietenă doar cu africanii, cântă doar pentru ei, pe europeni sau sudamericani îi atacă la neuronii concentrării. Deși toate stadioanele moderne sunt făcute după reguli pentru acustică foarte bună, iar galeriile nemtesti, italiene sau spaniole fac zgomote cu toate goarnele și tobele posibile, vuvuzela este considerată a fi un zgomot absurd pentru că nu urmăreste realitatea din teren, nu cântă după un ritm al fotbalului, ci este un zgomot continuu, consistent în sine, egal cu sine, o gălăgie oarbă. Sigur, la gol, vuvuzela se insuflețeste, dar ea nu tace nici atunci când mingea este în aut, nici când este pauză. Vuvuzela se luptă cu liniștea, cu cântecele suporterilor englezi, cu berea care curge pe gâtlejurile nemtilor mereu setoși după spectacol. Vuvuzela este absurdă pentru că se luptă cu orice altă formă de expresie a bucuriei sau tristeții. Nu ține cont de viața care curge în stadion, de drame sau de bucurii, ea vuvuzelește continuu, asurzitor, egal și fără