Canibalii au avut intuitia formidabila ca cea mai buna hrana, cel mai gustos si bio este aproapele. Iar pentru a si-o verifica în plan concret se dedau la sacrificii copioase – luptele nefiind decât pretext pentru achizitia de oameni – urmate de niste ospete pantagruelice cu pulpita la protap, costite coapte-n untura de cerb, muschiulet în sânge, ochisori la tigaie si, capac la toate, creier cu mazare sote si limba cu pitarci marinate. Daca aproapele e betiv, nu-i o problema, cu atâta muschiul lui e gata marinat, iar daca e fumator, de asemenea nu-i bai, plamânul e gata pastrama. Unii antropologi demonstreaza chiar ca libidoul forte al sefilor de trib si fabuloasele lor întreprinderi conjugale se întretineau cu creier crud de la persoane cât mai tinere. E limpede ca dupa astfel de festinuri chiotele de veselie le izbucneau din foale ca jocurile de artificii sub bolta noptilor fericite.

Sigur, acest preambul nu urmareste stârnirea apetitului. Este o nevinovata si foarte sumara introducere la ceea ce numesc statul-canibal. Ca sa fiu mai clar, statul nostru, acela pe care îl cautionam cu obligatiile noastre cetatenesti si îl întretinem cu taxele si impozitele noastre. Daca privim atent masurile intentionate de actualii guvernanti sub presiunea recesiunii si sub amenintarea falimentului, constatam ca ele nu se înscriu în regula contractului social, dupa care ar trebui sa functioneze orice stat, ci luneca înspre strategii de tip canibalic.

si aici nu e vorba de un termen metaforic. În sens larg canibalismul înseamna folosirea celuilalt, a semenului în interes propriu, nu doar pentru umplerea foalelor. si umplerea propriilor buzunare, si asigurarea propriilor privilegii, si confiscarea muncii cetatenilor precum si a resurselor provenite din întreprinderile private ale acestora în interesul pastrarii unor institutii birocratizate înseamna tot canibalism. Nu