Încercam în urmă cu un an, prin februarie 2009, o evocare a unui timp legat direct de arhitectul Ioan (Iancu) Rădăcină. La 80 de ani breasla, arhitecţilor dorea să-l sărbătorească. Între timp, Iancu a devenit un timp la trecut, iar povestea mea s-a extins în spaţiu.

Vara trecută eram în maşină undeva prin Haţeg şi ascultam un interviu cu Ioana Ieronim. Ne văzusem cu ani în urmă şi, din frînturi de vorbe legate, am descoperit că în copilărie străbătuserăm acelaşi spaţiu şi timp. Ne-a legat imediat, atunci, amintirea despre Strada Podurilor din Rîşnov: „De aceea-i spunea Strada Podurilor, fiindcă toate casele aveau dinainte un pod. Cei mai gospodari aveau chiar două: podul încăpător pentru căruţe şi podul îngust în faţa porţii de oameni. … la trei poduri mai sus: Fabrica de Jucării, unde copii nu aveau voie... … iar dincoace Tîmplăria: prin porţi deschise îl vedeai întotdeauna Pe Hajdu ca un duh al lemnului.“ (Ioana Ieronim, „Strada Podurilor“, în Triumful paparudei, Editura Litera, 1992). Un fiu al lui Hajdu a fost fotbalist, portar la CCA (Steaua) şi la Naţională, debutase la echipa de fotbal FSR (Fabrica de Scule Rîşnov, unde a lucrat toată viaţa tatăl meu), i-am fost la un meci pe ploaie mare copilul ce-i ţinea tricourile uscate, iar alt frate, cel mai mic, Beni, a fost campion la schi şi ambii mei băieţi au fost părtaşi ai tehnicii lui. În capătul străzii era un „stabiliment“ pentru animale: „pe poartă la Gagesch era primejdie să intri. În staule umbroase cu gratii la ferestruici, taurii, prinşi fiecare în locul lui îngust, mugeau fornăiau bufneau în scîndurile masive, se foiau chinuiţi; forţa lor captivă o simţeai prin ziduri vibrînd.“ (Ioana Ieronim, „Vecinii“, în Triumful paparudei, Editura Litera, 1992). Ioana Ieronim locuise pe Strada Podurilor, ca şi bunica mea, iar la grădiniţă funcţionau grupe germane şi româneşti de asemenea. Era pe atunci o înţ