Statul nu ştie ce dări să le mai pună în cârcă, poliţiştii le confiscă produsele, pe motiv că nu vând la tarabă, în timp ce bişniţarii acaparează piaţa, le iau marfa pe nimic, mână în mână cu boşii pieţelor, cu care împart profitul. Un cerc vicios ce-i sugrumă pe ţăranii pe care nu-i lasă sufletul să nu muncească bucata de ţărână moştenită din străbuni. Aşa cum s-au obişnuit: să se chinuiască, "şi la mult, şi la puţin". Prin aburul cenuşiu al zorilor, chipul femeii pare de lut. Părul cărunt îi iese din broboada înflorată. Cu coatele sprijinite pe tarabă, picoteşte printre maldărele de mere. Ia fiecare fruct în parte, îl şterge cu cârpa şi îl aşază rânduri-rânduri. Tanti Irina este prima precupeaţă care îşi aşteaptă clienţii. Şi-a ascuns plapuma şi puiul de pernă sub tejghea, şi-a netezit hainele cu palma, a băut o gură de apă şi zice că a mâncat. Este 5:00 dimineaţa. Dar somn nu mai are de pe la vreo 2:00. Simte şi acum, după mai bine de două nopţi dormite pe cutii, junghiurile cu care s-a pricopsit de la atâta apă rece, "cu care spălam în tinereţe covoarele. Le jucam în picioare. Acum, de la frig, toate mădularele îmi tremură.
Dar nu am ce face. Să dau în fiecare seară câte 150.000 de lei la gazdă, plus ce mai mănânc, nu m-aş alege cu nimic", spune femeia şi îşi strânge mai bine ilicul pe corp. Vine în Bucureşti, la Piaţa Gorjului, de peste 30 de ani. Este din Câmpulung. Şi, ca să îşi păstreze taraba, plăteşte în fiecare lună câte 1.500.000 de lei, pe lângă cei 150.000 pe care îi bagă în buzunarul taxatorului în fiecare zi de piaţă. "Am plătit taraba şi când nu am venit, în lunile de iarnă, numai să ştiu că, atunci când vin, nu păţesc ca alte femei, de ajung să stea cu marfa pe jos", spune femeia şi ridică din umeri resemnată. "Nu se merită, măicuţă, să munceşti atâta. Dar nu avem încotro", îi însoţeşte vorba, proaspăt venită, vecina Rada.
@N
