Voi susţine că nu există un exces de tehnologie, ci doar utilizarea excesivă a anumitor tehnologii în detrimentul altora. Voi mai susţine că utilizarea excesivă a anumitor tehnologii nu are un caracter determinist, nu este un fapt universal şi nu se datorează unei conspiraţii. Neo-luddism-ul, varianta extremă a tehnofobiei, este o poziţie căreia îi lipseşte ceva important: înţelegerea tehnologiei ca activitate socială, bazată pe design şi control, produs al unei ciocniri de forţe sociale, aflată întotdeauna între tendinţele conservatoare şi cele progresiste. Neo-luddismul, atît de răspîndit între intelectualii din zona umanioarelor, se bazează pe o distincţie modernă: cea dintre natură şi cultură; distincţie care modelează cadrul canonic în culturile încă moderne, cum e şi cea românească. Pentru un adept al neo-luddismul-ui, tehnologia este un salt cultural excesiv care ne rupe de natura noastră umană. Pentru o persoană educată în spiritul ştiinţelor naturale şi formale, tehnologia este încapsularea culturală a unor fenomene naturale, observate, teoretizate, apoi controlate printr-un design bun. Voi avea în minte această definiţie.

În România sînt mai multe telefoane mobile decît locuitori – rata de acoperire a telefoanelor era de 108,5% în 2008 şi cu siguranţă a crescut. Comparativ, în Italia rata de acoperire este de 147%, adică un telefon şi jumătate pe cap de locuitor. Deloc surprinzător, ţările latine folosesc excesiv telefonia mobilă. Spiritul latin al oralităţii, „povestea vorbei“, dialogul continuu – acest fenomen natural şi-a găsit încapsularea în aceste noi tehnologii care s-au răspîndit rapid pentru că au fost cerute, nu pentru că sînt impuse sau fac parte dintr-un plan de dominaţie mondială a ţărilor nordice şi asiatice (ţări în care se produc majoritatea telefoanelor mobile). Utilizăm excesiv telefonul mobil pentru că ne place să vorbim, luăm d