Au trecut două decenii de la sângeroasele zile din 13-15 iunie 1990. Precum în perioada aniversării Revoluţiei din 1989, Ion Iliescu devine foarte nervos când sunt examinate biografia sa şi moştenirea istorică pe care el o va lăsa României.

De cele mai multe ori contraatacă, "înfierând cu mânie proletară" pe cei care îndrăznesc să-i reamintească rolul predominant negativ pe care l-a jucat atât în comunism, cât şi în postcomunism. Preocupat aşadar să mistifice trecutul altora, fostul preşedinte Ion Iliescu şi-l uită pe al său. Cel care a pretins în repetate rânduri că ar fi fost un activist ideologic luminat, un adversar al "măsurilor administrativ-birocratice", apare din documentele recent accesate de istorici drept un inchizitor fidel liderului partidului şi doctrinei oficiale.

Nu, Iliescu nu a fost un Dubcek in embrio. Ideile sale nu erau de fapt înrudite cu cele ale reformatorilor de la Praga. Pluralismul i-a dat mereu frisoane. Mai puţin paranoic decât Ceauşescu, mai puţin rudimentar decât un Emil Bobu, mai puţin gongoric decât Dumitru Popescu, mai puţin maliţios decât Leonte Răutu, mai puţin inclement decât un Vasile Patilineţ, de pildă, activistul PCR Iliescu nu era mai puţin îndârjit întru "apărarea cuceririlor revoluţionare ale poporului".

Forma sa mentală a fost şi rămâne esenţial una a monolitului. În timpul dictaturii, nu ar fi cedat nicicum la capitolul "creşterii rolului conducător al partidului". Custode vreme de decenii al "angajamentului revoluţionar al tineretului", sacerdot devotat al unui marxismleninism încremenit, ostil oricărui revizionism, el a evitat cu stricteţe să devină un "fracţionist". Nu a semnat "Scrisoarea celor şase", preferând să contemple de pe margine convulsiile finale ale regimului.

Tocmai din aceste raţiuni, nomenklatura îl vedea drept urmaşul ideal al lui Ceauşescu. Masacrul din de