Datele sînt aşa. Şi nu doar în România sau în Grecia . Autorităţile mint de obicei pînă cînd nimeni nu mai are de ales, nimeni nu mai are de optat între strategii. mergem cu accelaraţia creditării şi îndatorării apăsată la maximum iar apoi se pune frînă brusc cu 20 de metri înaintea prăpastiei. Dacă ai frîne bune sau acţionezi preventiv, ai ceva şanse. Dar nu e cu alegere: în situaţii de astea nu-ţi mai permiţi nici măcar să dai jos un premier evident prost. E ca şi cum ai arunca şoferul din mers într-o situaţie precum cea menţionată. Oricît de prost ar fi, doar el e cel care mai poate apăsa pe frînă.

De aia moţiunea de ieri a fost un banc, la fel şi protestele din stradă. Niciun tip lucid nu a privit fără să se sperie dincolo de parapet: trece moţiunea, se amînă indefinit treaba cu FMI pînă la stabilirea unui nou Guvern, bani împrumutaţi de aiurea, asta dacă ne mai dădea cineva cu împrumut şi tot aşa. Toţi au respirat uşuraţi cînd moţiunea a căzut. Ăia care au votat pentru s-au simţit dintr-o dată extrem de morali şi buni la suflet cu pensionarii. Ăia care au votat împtrivă pentru că şi-au conservat puterea.

Este un scenariu care se repetă din ce în ce mai des în lumea modernă. Nu mai alegi între A şi B. Alegi între A şi neant (ieşirea completă din sistem). Asta se obţine prin obscurizarea informaţiei, dar şi dezinteresul total cetăţenesc pentru soarta comunităţii. Pseudoalegerea generează inflaţie de proceduri şi de pamflete. Avem de-a amîndouă în exces.

Moţiunea a fost încă o iluzie că aveam de ales. NU. Aşa cum americanii n-au avut de ales şi au început să susţină bănci autodistruse care au accelerat iresponsabil către nicăieri. Sistemul funcţionează pentru că spaima stricării şi brumei de echilibru care a mai rămas e mai mare decît orice. Bugetarului îi e mai frică de lipsa de job a fostului muncitor la privat decît de tăierea cu 25%.

Aş