Care este rostul teatrului – acum şi în viitor? Să se adreseze, cum se zicea pe vremuri, unor mase largi, ori să comunice cu un număr restrîns de privitori? Ce cîştigă şi ce pierde el, într-un caz şi în celălalt? Este – mai este – el o „artă a cetăţii“, ca în Antichitate (cînd, de-altminteri, populaţia unei cetăţi era cam cît aceea a unui cartier de blocuri de astăzi), sau a devenit mai degrabă o delicatesă pe care o (de)gustă doar cîţiva pasionaţi, cum se întîmpla, prin secolele XVII-XVIII, cu spectacolele de Curte? Ca artă şi, deopotrivă, ca serviciu social, teatrul e obligat să lupte pentru a cuceri cantitate sau trebuie să-şi păstreze calitatea, indiferent cîţi sînt cei interesaţi de ea şi de el? Ce privilegiem, ce sprijinim, ce admirăm: teatrul de artă sau teatrul popular?

Iată cîteva întrebări de care nu ne ciocnim chiar zilnic, dar care, în schimb, atunci cînd asta se întîmplă, provoacă vînătăi şi cucuie. Mai exact, atunci cînd aceia cărora nu le pasă nici de teatru, nici de artă şi nici de ipoteticii privitori interesaţi de ea (poporul, cum ar veni) se transformă brusc în apărători vehemenţi atît ai teatrului, cît şi ai poporului.

Regizorul László Bocsárdi este un artist care a descoperit, se pare, răspunsul la întrebările de mai sus – un răspuns concret, exprimat în spectacole şi, în plus, un răspuns ce reconciliază contrariile cuprinse în întrebări. Pentru că el face – nu declarativ, ci efectiv – teatru de artă pentru popor. Cam aşa cum îşi dorea Jean Vilar, iniţiatorul (printre altele) unuia dintre cele mai mari festivaluri de teatru din lume, Festivalul de la Avignon. Cum face asta? De pildă, alegînd texte fundamentale din literatura dramatică mondială, piese care vorbesc despre om şi despre neliniştile lui, încleştările lui cu alţii şi cu sine însuşi, înfrîngerile şi victoriile lui. Despre om. Sînt piese englezeşti, franţuzeşti, spa