Kayo Dot, Coyote, Hydra Head Records, 2010
S-a generalizat o falsă impresie cum că zona underground e zona spiritelor libere, implicit a artei adevărate. Că oricine scoate capul deasupra e suspect de a produce cultură de consum, ori mai rău. Aura asta idilică a zonei underground e relativ uşor de păstrat faţă de cineva care n-are habar ce se întîmplă în genunile alea, faţă de cineva care nu ştie cîte dihănii se agită prin catacombele artei „necomerciale“, pe principii exact la fel de capitaliste ca şi la nivelul, să zicem, al lui Britney Spears. Diferă doar capitalul cu care se lucrează – regulile sînt cam aceleaşi, poate chiar mai urîte, căci adesea lipseşte orice disciplină contractuală, totul se reduce la barter şi mici înţelegeri care, atunci cînd supurează, produc o miasmă la fel de pestilenţială ca un scandal cu Lindsay Lohan, doar că mai puţin mediatizată. Dacă nu mă credeţi, întrebaţi-l pe Toby Driver, care se zbate în agonie artistică de vreo 15 ani, de cînd era la liceu. Are mai multe albume la activ decît toţi concurenţii Eurovision de anul ăsta adunaţi laolaltă şi totuşi n-a reuşit să vîndă, în toată cariera, pe toată planeta, nici cît a vîndut Cleopatra Stratan de cînd a intrat la grădiniţă. Nici nu ştiu dacă are vreo relevanţă ideea cu care am început articolul – Toby Driver activează undeva dedesubtul underground-ului, în zona pînzelor freatice.
Partea cea mai consistentă a carierei sale s-a petrecut în trupa Maudlin of the Well, care pur şi simplu nu avea sens să existe la momentul respectiv (anii ’90) în locul respectiv (SUA), mixul de doom metal şi jazz fiind imposibil de marketat în America vremurilor. Uneori am impresia că Toby Driver face un fel de studii de piaţă pe invers – ce fel de muzică e aşteptată şi dorită cel mai puţin de public? Aia o facem! Unde mai pui că, pînă la un punct, discografia Maudlin of the Well a fost sechest
