Nu fac parte dintre cei care spun „Sunt toţi o apă şi-un pământ“. E foarte comod, te scuteşte de orice răspundere şi de orice acţiune.

Dar atunci ar trebui să accepţi că şi noi, alegătorii, suntem o apă şi-un pământ. În realitate, peste tot există oameni de calitate. Doar că nu-i prea vezi pe la televizor.

Cu ocazia moţiunii de cenzură, partidele importante au ameninţat că-şi dau afară parlamentarii care nu vor vota cum trebuie. Cam la atât s-a redus, în zilele noastre, sensul existenţei unei grupări politice: disciplinarea coercitivă a atitudinii. E momentul să punem în discuţie exact acest sens.

Am fost de acord, majoritatea dintre noi, că e mai bine cu votul uninominal - atât cât e şi aşa cum e, departe de ideal, dar orişicât. În loc să ştampilezi o listă în care conducerea unui partid a pus pe cine-a vrut - unii complet necunoscuţi ţie -, alegi un om care-ţi inspiră încredere. Evident, te poţi înşela, dar măcar e alegerea ta şi are nume, prenume, chip, vorbă, haine, gesturi. Oricum doctrinele sunt ca şi inexistente, iar „platforma-program", sintagmă atât de vehiculată la începutul anilor '90, a dispărut în neant.

Bun. Dar dacă e aşa, ar trebui să ne luăm curajul să ne întrebăm care e limita superioară a conceptului uninominal? Bingo! Dispariţia partidelor politice.

Poate n-o vom vedea în timpul vieţii noastre, dar mai devreme sau mai târziu se va întâmpla. E logic şi e de dorit. Da, se poate democraţie fără partide şi politică fără politicieni. O spune, de altfel, un membru al Academiei, profesorul Dumitru Dobrescu, medic şi farmacolog, alopat şi homeopat, creator de medicamente, dar înainte de toate gânditor. În cartea „Întoarcerea la natură", el face o analogie între organismul uman şi cel social, cu neîncetate recursuri la filozofie şi religie. Iar concluzia - una dintre ele - este că trebuie să renunţăm la partidele politice