Cuvant inainte: imi cer scuze fiindca scriu (din nou ) despre mine. Doar ca am primit semnale ca mai exista persoane care se regasesc in textele acestea. Si in plus, imi e mai usor sa scriu inspirandu-ma din viata mea, am mai explicat. Si la urma urmei, nu-i asa ..ce mai conteaza? Si asa fac asta de luni de zile
Recunosc cu mana pe inima, imi e greu sa inteleg un barbat tanar. Niciodata n-am reusit sa le simt zbaterile, dorintele, gandurile, sentimentele, frustrarile, neputintele, bucuriile. Nici sa le inteleg. Bucuriile si placerile (majoritatii lor) mi se pare infantile, puerile. Dorintele -imature. Zbaterile -aiuristice. Frustrarile -deranjante. Deciziile- uneori ilogice (desi, in general, barbatul este o specie logica, oricum mult mai logica decat femeia).
Privesc de la distanta barbatii tineri (si cand sunt in preajma lor, tot de la distanta –i privesc. De fapt, ma detasez si ascult, uneori imi vine sa ma iau cu mainile de par/urechi/ochi, insa am invatat sa mimez atentia si rabdarea- in timp) si ma minunez ce spun, ce fac, cum actioneaza, cum judeca sau cum gafeaza.
Mai apoi, raman uimita cat de putina rabdare au intai cu ei (ca si femeile tinere, de fapt) si mai apoi cu cei mai in varsta. Cat de agresivi, incoerenti, repeziti si impulsivi sunt unii dintre ei. Cat de influentabili, altii. Cat de mincinosi (asta ma amuza cel mai tare, cred ca de cand cu “tavalici” am prins gust pentru detectarea minciunilor, uneori tac, insa ma distrez teribil cand observ cat de mincinosi sunt unii barbati tineri) sau de lipsiti de principii sunt o parte din barbatii tineri (asta ma doboara pur si simplu, unii au zero principii, zero, nimic!).
Ca sa nu mai spun, constat cu stupoare ca barbatii tineri sunt in urma si la capitolul relationari firesti, normale, de bun simt, gentile, decente- cavaleresti cred ca e deja prea mult, cred ca ..cer prea mul
