Cred că această frază a lui Ion Creangă îşi are locul cum nu se poate mai bine dacă încercăm să definim faptul că în cei douăzeci de ani de la aşa-zisa rupere cu sistemul comunist nu am avut propriul moment de “trezire”, de “prindere” a istoriei, care se pare că ne ocoleşte de şaizeci de ani încoace.

De fapt, înţelegerea ziceriilui Creangă, pe care am raportat-o la trecerea ultimelor două decenii, sereferă la absenţa marcării unui punct de cotitură, a ruperii cu trecutul, cutătucul, cu conducătorul iubit sau cu statul totalitar, fie el şi remodelat şiadaptat la “cerinţele” moderne ale unei ţări intrate pe uşa din dos a Europei.Că am ajuns în anul acesta într-o situaţie comparabilă cu cea din 1989 spunetotul despre absenţa în decursul a douăzeci de ani de cvasi-democraţie a unui“turning point” istoric, o angajare asumată a punerii ţării pe o liniedemocratică în adevăratul sens al cuvântului. Probabil acel moment, vorbamarelui povestitor, a existat cândva, în aceşti ani, însă atât politicienii,cât şi marea majoritate a populaţiei româneşti au trecut pe lângă el. Dacă nus-au ferit să aibă o reacţie cu bună ştiinţă, atunci desigur tocmai atuncistăteau cu ochii închişi; sau, mai degrabă, cu privirea aţintită doar sprepropria ogradă, spre propria bunăstare şi înmulţire a averii. Momentul, deci,s-a pierdut, nu ştim exact când, dar de vreme ce ne aflăm iarăşi acolo de undeam plecat înseamnă că el nici n-a fost. După ce tăierea salariilor şi pensiilorse va fi înfăptuit, prognozele economice spun că puterea de cumpărare aromânului va fi exact aceeaşi cu cea din 1989. în plus, telefoanele ne suntascultate la fel ca şi atunci. Un singur om, de o bucată de vreme bună, conduceRomânia. Guvernul nu există, primul ministru nu face altceva decât să încercesă ţină pasul cu ordinele venite de la Cotroceni. Iar dacă ar fi să le dămcrezare profesorilor, care au fost ameninţaţi de po