Vinerea trecută. Ziua fiului meu Luca. El a hotărît: îmi duc prietenii la Laser Maxx şi apoi la un film la Cinema City ambele la AFI Cotroceni.
Şi s-au împuşcat cu laser cît şi-au dorit. Şi am mers la film. Şi am cerut bilete. Şi am dat cardul. Şi casiera a luat cardul şi s-a înverzit. Dintr-un gest reflex a dat print biletelor “ca pentru cash. N-aveţi cash?”. Nu am cash.
Vine supervizărul. Vine supervizărul supervaizărului. Vine supervaizărul supervaizărului supervaizărului. Era ca la înmormîntare. Se uitau la computer, se uitau la mine. “Nu aveţi cash?” Nu aveam. Doream vreo 17 bilete. Însemna vreo douămilioane şi ceva. Nu aveam şi gata. Puştii se agitau. “Lasă, domle, că pierd reclamele.” “Lasă, domle, că nu pierdeţi nimic.” “Lasă, domle, e nouă în meserie şi n-a ştiut. Trebuie să-nveţe şi ea.” Adulţii grupului s-au luat pe bune de cei ce debitau această avalanşă de prostii. Propunerea: rămîne tatăl lui Luca, plăteşte el, noi intrăm la film. Au luat foc.
Cum? Rezolvăm imediat. N-aveau pic de mobilitate în creier. Tineri toţi. Tineri dependenţi de un computer ce nu le răspundea. Adulţii au spus vorbe şi vorbe. Aflu astfel că eram singurii care mergeam la filmul ala. Aşa că le făcusem chiar un avantaj. 17 bilete vîndute. Eh, printează blestematele bilete. Un adult rebel vrea condica de reclamaţii şi rămîne să scrie. Copiii intră. Eu mă desolidarizez şi plec să beau un ceai la Starbuck’s. Şi beau. Şi beau. Sînt sunat din Cinema că Rebelul cu Condică tot afară e. Şi aşa era.
Mă duc, văd situaţia şi rog să i se dea drumul înăuntru. Supervaizăriţa de serviciu spune că ea a hotărît aşa, că Rebelul nostru vorbeşte prea mult şi că e un pericol pentru cinematograf. Incredibil. Rîd şi-mi dau seama că acest manager de tură, cum s-a recomandat, a sărit gardurile, e ieşită din ţîţîni, pur şi simplu. Putea să se abţină şi să-i dea drumul în cinema. Să a
