Cu ani în urmă, în chiar aceste pagini, am fost relativ dur cu principele Radu de Hohenzollern-Veringen, din motive pe care nu ţin să le mai reiau (cine-i curios, să consulte colecţia; cine nu – nu; şi unora şi altora nu le cer decît să-mi acorde prezumţia de sinceritate, atunci ca şi acum). Numai că eu vorbeam acolo de un om, totuşi, decent şi care are datele bunului- simţ (inclusiv cel al ridicolului). Nu aveam de unde să ştiu că cel ce urma să fiarbă live-ul în cupele telecómediilor şi să spumege pocalele tabloidelor avea să fie altcineva: un os „regesc“ la care ghilimelele atîrnă mai greu decît numele propriu-zis: „prinţul“ Paul ex-Lambrino.

Întîmplarea face că l-am şi intersectat pe acest domn, prin 2002 – cred. Moderam atunci o emisiune de istorie pe nou-apărutul post Realitatea TV şi într-o zi am fost contactat telefonic de o doamnă ce s-a recomandat, amabilă, a fi purtătoarea de cuvînt a respectivului personaj. Ca să fiu sincer, m-am cam hlizit în sinea-mi – dacă nu mă înşel, distinsul domn candidase la preşedinţie în anul 2000 şi se remarcase strălucit doar prin faptul că băgase cu de-a sila limba română într-o cameră de tortură fonetică, violînd-o sistematic şi bestial. Ideea că un atît de zdrăngănitor vorbitor de limbă română are un purtător de cuvînt mi s-a părut chiar binevenită (apropo: îi rog pe entuziaştii care se joacă de-a modificarea Constituţiei să ia în calcul şi un articol care să oblige candidaţii la preşedinţie la vorbirea corectă a limbii de stat; asemenea prevedere ne va scuti în deceniile următoare de mari suprize – oricum, şansele ca la Cotroceni să vină un nou Carol I-ul germanofon sînt cvasi-nule). Revin: aşadar, m-a sunat doamna respectivă şi mi-a spus că „prinţul Paul“ ar avea unele lucruri (istorice) de spus. Din interes profesional, l-am invitat. Fac precizarea (pentru a înlătura orice alte presupuneri) că pe domnia sa acea