La capitolul exerciţii colective absolut necesare dezvoltării istorice, românii n-au stat niciodată prea bine.

Iar dintre toate, "trezirea" ne-a ieşit dintotdeauna cel mai prost.

La 1877, ne-am trezit direct în focul luptelor pe redutele de la Plevna şi Vidin, dar nici atunci de tot, aşa încît în retragerea lor glorioasă, armatele aliatei noas-tre, Rusia, au luat cu ele, odată cu eterna noastră recunoştinţă, şi o bucată din Basarabia.

Abia atunci ne-am trezit de-a binelea, dar era prea tîrziu.

Nu ne-am trezit bine nici cînd s-a bulucit peste noi istoria lui 1918, aşa că în doar cîteva luni de război, teritoriul controlat de Guvernul Româ-niei abia dacă mai depăşea arealul a două judeţe în jurul Iaşilor.

Restul era sub ocupaţie.

Ne-am trezit mai la spartul tîrgului, ba chiar am dat o mînă de ajutor pentru ieşirea grăbită din istorie a primei Republici Ungare a Sovietelor, atrăgându-ne definitiv mînia şi răzbunarea lui Lenin.

Aia cu tezaurul, din care nu ne-am trezit nici pînă astăzi.

S-a apropiat cu paşi repezi al doilea război mondial şi noi tot nu eram treji.

Nici cînd a dat peste noi "prietenia lui Hitler", nici cînd s-a semnat Pactul Ribbentropp-Molotov, nici cînd ne-a lovit în moalele capului ultimatumul Sovietic prin care am cedat "de bună voie şi nesiliţi de nimeni" nu doar o parte din Basarabia, ci şi ţinuturi din Herţa şi Bucovina.

Cînd am fi vrut noi să ne trezim, era deja prea tîrziu, chiar şi la sfîrşitul războiului, pentru că fusesem deja incluşi, prin bunăvoinţa URSS şi cu acordul tacit al restului puterilor învingătoare, în categoria juridică a agresorilor pentru care nu a existat decît soluţia capitulării necondiţionate şi mai ales, povara despăgubirilor de război.

Incasate integral de URSS, de noua noastră vecină şi prietenă care a avut grijă, între altele, să ne dăruie în loc