Există, în memoria culturală a oricărei aşezări omeneşti, îndeosebi a oraşelor de provincie, chipuri devenite legendare pentru că, într-un fel sau altul, au lăsat comunităţilor în care au trăit urme durabile ale trecerii lor. Fie că e vorba de eroi care n-au ezitat să ardă în jertfa supremă, de personalităţi politice marcante, de profesionişti din diverse domenii ce şi-au pus viaţa în slujba binelui comunitar, de edili harnici şi inspiraţi, ori de artişti ale căror creaţii au devenit emblematice pentru respectivele aşezări, ei rămîn să dăinuiască, într-un fel de timp sustras curgerii, ca prezenţe perene şi luminoase în conştiinţa oamenilor.
Unora dintre ei li se ridică statui, numele altora sînt atribuite unor străzi ori sînt înscrise pe frontispiciul feluritelor instituţii, iar locurile unde îşi află odihna de veci, dacă nu devin locuri de pelerinaj, sînt îngrijite cu dragoste şi respect. La Rîmnicu-Vîlcea, cimitirul „Sfîntul Ion“ mai păstrează destule monumente funerare ce străjuiesc mormintele unor astfel de personalităţi. Un dăruit profesor de istorie, dl Mihai Moldoveanu, s-a gîndit chiar la un proiect, pe care intenţionează să-l realizeze împreună cu elevii săi: să inventarieze aceste semne de neuitare, tocmai pentru a contribui la conservarea identităţii şi memoriei culturale a locului. O asemenea întreprindere, întru totul lăudabilă, va comporta însă destule surprize. Şi nu dintre cele plăcute. Despre ce este vorba? Un singur exemplu va fi, credem, edificator.
DE ACELASI AUTOR Ce facem cu patrimoniul cultural imaterial? Pînză de sac peste oasele ctitorului În anii de început ai secolului al XX-lea, un profesor vîlcean de „arte frumoase“, pe numele său Constantin Mihăilescu, se străduia să dea contur unui vis. Sculptor fiind, el s-a gîndit să lase Rîmnicului un monument aparte, menit să înfrunte timpul. În ciuda sănătăţii şubrede şi a dificult
