Cine s-ar fi gândit odinioară că foarte cumintele cercetător Dan C. Mihăilescu, acribiosul exeget al lui Eminescu şi Blaga, aprigul apărător al operei magistrului de la Păltiniş şi al sclipitorilor săi discipoli, degustătorul de aforisme cioraniene şi măiestrul tălmăcitor de teatru ionescian, cine ar fi prevăzut, aşadar, că acest admirator entuziast al interbelicului şi al tradiţiei cu rădăcini în europenitate se va arunca aşa, deodată, în arena actualităţii, punându-se pe devorat prospături editoriale cu nemiluita, ca un bulimic, la început din dorinţa reumanizării prezentului prin trecutul înviat de memoria descătuşată, apoi din interesul pentru imediat al celui ce vrea să rămână un om al timpului său, şi nu un intelectual coconizat, narcotizat într-un nombrilism păgubos? Mai recunoaşte cineva pe împătimitul de simboluri şi scenarii fantastic-estetizante în maliţiosul moralist deloc dispus să se mai lase vrăjit de compromisul şi impostura "minciunii ficţionale"? Şi cum se vor fi împăcat oare gânditorul cu gustul contemplaţiei şi vedeta de televiziune, amatorul de plăceri (nu doar imaginare) şi austerul istoriograf, ori sentimentalul nostalgic cu ironicul deziluzionat?

Ei bine, uite că se împacă! Cel puţin aşa ne lasă să înţelegem autorul însuşi când formulează, în postură de "scriitorinc", aceleaşi nedumeriri: "istoric literar sau critic de întâmpinare? Traducător, editor sau eseist cu veleităţi de one man show? Eminescolog, caragialog, cioranolog, ionescolog ori simplu gazetar? Liberal sau conservator? Nu ştiu. Şi nu voi putea opta niciodată definitiv."

Şi totuşi… Refuzul strictei specializări i-a oferit "scriitorincului" o libertate folosită cu maxim profit, de vreme ce din bârlogul său au ieşit la lumină şi studii de tip academic, încheiate la toţi nasturii, şi câteva, fermecătoare, "scrieri de plăcere", frumos caligrafiate cu cerneala amintirii î