Nu ştiu dacă s-a remarcat, dar în discursurile politicienilor noştri apar, în mod frecvent, două cuvinte: răspundere şi responsabilitate. Răspundere pentru gestionarea ţării şi responsabilitate pentru generaţiile viitoare. O spun cu o asemenea convingere, încât unii ar putea chiar să şi creadă, fără să vadă care este realitatea din spatele acestor vorbe. (...)

Răspundere şi responsabilitate. Politicienii şi decidenţii afirmă că se preocupă constant de sistemul de sănătate românesc, dar că, în pofida eforturilor lor, din cauza corupţiei, managementului defectuos şi activităţii corpului medical, nu se observă rezultate. Ei omit să-şi asume răspunderea pentru subfinanţarea cronică a sistemului. Când li se aminteşte faptul că, în ultimii 20 de ani, toate ţările central şi est-europene au alocat sănătăţii între 6 şi 8% din PIB, iar ţările din OECD între 8 şi 10%, România a alocat 3,8% din PIB, ei omit să spună despre construcţia bugetară care s-a făcut pe gradul de influenţă al celui aflat în fruntea unui minister şi nu pe priorităţi. Şi nu vorbesc absolut deloc despre responsabilitatea socială pe care o au privind creşterea stării de sănătate, exprimată prin scăderea morbidităţii şi a mortalităţii. Răspundere şi responsabilitate! Politicienii noştri afirmă că medicii români sunt slab pregătiţi, că 40% din diagnostice sunt eronate, că învăţământul medical românesc este desuet şi ineficient. Se creează astfel o stare de neîncredere în profesionalismul medicilor şi o agresiune directă asupra pacienţilor. Ce uită să spună aceşti politicieni este că afirmaţiile lor nu sunt susţinute de nicio probă şi că, în realitate, asistăm la un transfer de responsabilitate şi o încercare de a-şi masca ineficienţa. Dacă ar fi aşa cum declară ei, atunci este de neînţeles goana sau, mai precis spus, adevărata vânătoare de medici români pornită de angajatori