Greu pătrunde în actualitate muzica zilelor noastre! Mă refer la muzica aşa-numit academică, la actualitatea vieţii de concert. Nu la manifestările festivaliere speciale.

Şi când te gândeşti că în urmă cu patru sau cinci secole în spaţiul public era adusă exclusiv muzica abia ieşită de sub pana compozitorului! Dar Michelangelo şi Leonardo, Dante şi Shakespeare au creat pentru eternitate având conştiinţa acestei dimensiuni. Având, desigur, şi imboldul momentului. Dar genialul Monteverdi, mai apoi strălucitul clavecinist Domenico Scarlatti, mai apoi Mozart însuşi, au răspuns solicitărilor venite din zona cotidianului. Poate doar Palestrina, la Roma, în mijlocul de secol XVI, iar peste un veac şi jumătate Johann Sebastian Bach, la Leipzig, au conştientizat natura etenităţii. Prin credinţă. Prin muzică pe calea îndumnezeirii.

In numele acesteia, meşteşugul componistic a presupus încercările experiementului continuu. Drept atribut al creativităţii. A făcut-o Bach cu umilinţa meşteşugului bine strunit, a făcut-o cu măreţie în „Arta fugii", în „Ofranda Muzicală", într-unele dintre Concertele Brandenburgice; a făcut-o Mozart în „Don Giovanni".

Experimente geniale într-ale violonisticii a făcut Paganini. A dezvoltat o violonistică atât de personală pe cât de originală era propria sa personalitate. Probabil din acest motiv nu s-a putut apropia, nu a putut înţelege, sensul unei capodopere cum este Concertul pentru vioară de Beethoven. Acesta din urmă este primul important muzician care, în epoca modernă, în mod conştient, s-a adresat contemporanilor, s-a adresat generaţiilor viitoare făcând apel inclusiv la valorile trecutului. A fost unul dintre primii compozitori care au pătruns în viaţa muzicală a generaţiilor viitoare.

Excepţii au existat. Mozart l-a cunoscut pe Bach; i-a transcris anume lucrări. Aşa se învăţa în acele vremu