stigmatizat
înăuntrul meu aceeaşi uimire intactă
din anul 1953 sau 1954
în cabinetul unui medic din Marghita
unde lumina soarelui nu pătrundea niciodată
geamurile acoperite cu draperii negre şi grele
două mari portrete alături singurele ferestre deschise
o fetiţă cântând la vioară şi o tânără doamnă
tatăl meu mi-a explicat mai târziu
am auzit atunci cuvântul lagăr pentru prima oară
trecusem cu trenul de mult prin Dobrogea lumea se uita noaptea cu groază la ochiurile de apă întunecată de-acolo dar cuvântul lagăr nu-l mai spusese nimeni în faţa mea
medicul de la Marghita va fi murit de mult portretele vor fi dispărut şi ele în vârtejul vremurilor mama şi fiica asasinate într-un lagăr german au rămas două unităţi dintr-o cifră nesfârşită iar eu car în spinare şi astăzi tragedia lor
uneori parcă îmi iese iarăşi tatuajul pe braţ aşa cum l-am văzut mai târziu la profesoara mea de germană de la universitatea din Cluj
după masă târziu
după masă târziu când totul nu mai e ca înainte mă gândesc şi eu cu o slabă intensitate să mor eliberând fâşia nu prea mare de pământ pe care de obicei îmi întind umbra sau dacă se poate spune aşa retrocedând-o altcuiva cu un act de proprietate mai tare
mi s-a părut o clipă şi mie că mi-e dată cu hârtii în regulă
dar ele s-au dovedit în timp a fi false
azi nici nu le mai am le-am dat foc odată cu toată valiza
cu care călătorisem până atunci
arătând pe la vămi paşaportul
fals şi el
primit cu pompă demult
acum începuturile mele s-au îndepărtat de ţărmul pe care cred că am ajuns
pe măsură ce mă apropiam de această îndepărtare