Acuma ce să mai zic? După ce am citit Mortul îndrăgostit (Vinea, 2008) al lui Mihail Gălăţanu m-a apucat dorul de versurile lui iconoclaste, în care spurca spectacular clişeele retoricii patriotarde. Lumea literară încă strănută la amintirea acelor poeme. Cum şi eu râd încă. Şi dacă râd, înseamnă că a fost ceva de capul lor.

Tot parodii cu subînţeles grav sunt de găsit şi în noul volum. Îmbibat de retorică nouăzecistă: frazare imensă, freamăt dionisiac, precum la confratele de generaţie, Nicolae Tzone. Inflaţia asta lexicală poate genera două reacţii: sau iritare la logoree, sau o transă a semnificantului, în care semnificatul nu mai contează. Până la urmă, chiar dacă nouăzeciştii se pretind în mare parte a fi optzecişti, strategia lor îi dă de gol. Respectiv, aceeaşi intertextualitate livrată într-un ambalaj mai înfoiat, mai permeabil la sentimente. De unde şi relativa camuflare a livrescului, care nu mai este excesiv.

Bun, şi atunci îl parodiază Mihail Gălăţanu pe Théophile Gautier? Da, o face în titlu şi în tematică. După care trece urgent la o sumedenie de alţi autori. Intenţia este de a demonta refrenele romantismului decadent. Numai că ea mai este uitată din când în când şi atunci poetul devine patetic, tragic, patibular şi sfâşietor.

Decolarea se face citaţional: "Moare tânăr cel iubit de zei,/zice filozoful,/Puer eternus" (Moare tânăr cel iubit de zei). Iar de la antici, altitudinea creşte până în postmodernosferă. Convenţia artistică este fisurată fără menajamente: "De curând, eu mă ocup cu înviatul din morţi. Mai nou, asta mi-e meseria: un fel de gropar, dar pe dos. Eu sunt,/de fapt, dezgropătorul. Dezgropătorul. Resuscitator/introvertit, timid, candid, solicit discreţie. Rog seriozitate" (Eu mă ocup cu înviatul din morţi). În fond, autorul parodic dezgroapă maniere, le reîmbălsămează şi le propune ca produse originale. Limfa ironiei est