De 50 de ani Ion Cucu fotografiază scriitori români. Cu o fotofilmotecă de peste 20.000 de imagini, fotoreporterul a cunoscut personal peste 200 de scriitori, participînd la toate evenimentele importante desfăşurate în cadrul oficial al Uniunii Scriitorilor din România. Într-o perioadă cînd zgomotul de fond practicat de diverşi internauţi poartă –zice-se – amprenta istoriei literare, un personaj fabulos ca Ion Cucu nu există în conştiinţa publică. Imaginile sale sînt preluate fără o minimă creditare a sursei în manualele şcolare şi-aşa rupte de realitate. Dedicat pasiunii de-o viaţă, fotografierea scriitorilor, Ion Cucu apare săptămînal exclusiv în revistele literare, singurele care încearcă să păstreze echilibrul între bursa reală a valorii şi gălăgia noilor media. Acest supliment este doar o primă parte dintr-un efort de a scoate la lumină ceea ce un artist a reuşit prin opera sa: să însufleţească literatura română. Fotograf la zece preşedinţi ai USR, Ion Cucu n-a trădat scriitorul român şi fotografia alb-negru. Iar vocea lui şi imaginile sale vor face obiectul unei serii de documentare prin care fotografiile prind viaţă şi spun o poveste: o istorie literară a privirii, spusă de Ion Cucu. Cum aţi început cu fotografia? Aş putea spune că acestă patimă în legătură cu fotografiatul a început undeva în natură. Întîi am fotografiat peisaje. Peisaj de munte, rîuri, noaptea lucram la lumina lunii, lăsam aparatul pe trepied, cîndva în 1957, ca să pot prinde răsărituri de soare. Dar acestei stări care a continuat şi care m-a obsedat, îi lipsea ceva. Mă gîndeam: „ce?“. Mult timp a durat pînă am dezlegat, am aflat ce-i lipsea. Îi lipsea omul. Mi-am dat seama fără să fiu sfătuit, fără să fi citit undeva. Nu puteai să prezinţi sau să reprezinţi fotografic înălţimea unui plop sau a unui vîrf de munte sau adîncimea unei prăpăstii dacă nu exista etalonul, măsura pe care toţ