In momentul cand am tinut in mana raportul complet de la agentia de detectivi si am citit numele celei cu care tavaliciul “impartasea cele mai frumoase iubiri din lume/fara numar/fara numar” (in timp ce sotia juca rolul unei prostanace- hi, hi, trebuia sa fiu si eu o data in viata prostanaca, nu??) primul impuls a fost sa ma duc peste ea. Tipic feminin, pripit, sub imperiul emotiilor, low, cheap, toate la un loc.
Azi, imi vine sa rad cu gura pana la urechi si multumesc din tot sufletul secundei aceleia de luciditate (pentru ca in urmatoarele zile m-am calmat si mi-am reorganizat mintile, mi-a trecut furia si mi-am dat seama ca m-as fi facut de ras, as fi fost ridicola, apoi m-am gandit care sunt cu adevarat prioritatile mele si ce vreau: sa raman intr-o familie sau sa nu mai am familie) care m-a impiedicat sa ma sui la volan si ma ma duc acolo.
Nu cred ca ar mai fi scapat din mainile mele. Cred ca toata furia mea, toata deznadejdea, dezamagirea, toata sandramaua construita si dusa pe apa Sambetei (si dusa a fost, n-am mai putut sa recladesc nici un dram de incredere, dar nimic, absolut nimic, nu mai credeam nimic, nu mai credeam nici macar ce vedeam!) s-ar fi adunat la un loc, m-ar fi transformat intr-un animal si mi-ar fi dat acea forta grozava pe care o avem noi femeile cand suntem anulate: puterea de a anula si de a starpi la randul nostru.
Dupa luni de zile insa , mi-am dat seama ca Universul (acest “desupra noastra”) nu iarta pe nimeni si, intr-un fel sau altul plateam, pentru ca si eu intervenisem in viata altor femei, luandu-le barbatii. Prima data- fara sa stiu, ultima data -am stiut si culmea, desi stiam ce fac, nu m-am gandit o secunda sa ma opresc, pentru ca aveam impresia ca e ceva absolut justificat (Jesus! Ce-o fi fost in capul meu?) si “construiesc” o mare treaba..
Intai s-a intamplat in adolescenta. Primul meu iubit a divort
