Sita, pe atunci foarte deasă, a admiterilor în facultate părea că adună, pentru patru ani, tineri cam cu acelaşi profil. Filologia făcea o excepţie: în nicio altă facultatea nu era un talmeş-balmeş ca aici.
Convieţuiam cu fete modestuţe rău de tot care îşi mai purtau apucăturile (şi straiele! ) de prin satele de unde veniseră, dar şi cu artistele care rataseră pe la teatru de câteva ori, je m'en fiche-iste ce îşi etalau superbele picioare în fustele mini (dar mini rău!) la modă pe atunci, fete ce nu vor afla patru ani pe unde e biblioteca, dar care ne iniţiau în tainele cluburilor de noapte - Atlantic, Melody şi Continental -, iniţiere generoasă pe banii italienilor, somalezilor, yemeniţilor sau ai altor "popoare înfrăţite", cum le zicea Ceauşescu.
La categoria băieţi -aşa puţini cum eram -, diversitatea era la fel de mare: artişti cu capul în nori, oameni bine tocmiţi (pe câţiva nu i-am văzut decât în costum toată facultatea!), foşti studenţi la Politehnică în căutarea adevăratei vocaţii, oportunişti ce intraseră rapid în partid spre a promova în structurile comuniste ale asociaţiilor studenţeşti pentru a prinde o repartiţie cât mai bună. Pe atunci nu cred că sesizam foarte bine diferenţele astea: eram cu toţii colegi, împărţeam frăţeşte în pauze ţigările "Carpaţi" ori "Snagov" (după ce luam bursa), treceam prin emoţiile aceloraşi examene, aveam antipatii şi simpatii comune şi cu toţii (mai ales băieţii) credeam că vom ajunge "cineva" (sau, mă rog, "ceva") în cultura română: care critic, care poet, care prozator! În cei patru ani, micile şi marile întâmplări, iubirile (ce student nu trăieşte o poveste de amor cu un coleg recte cu o colegă?), anticariatele pe care le străbăteam, celebra doamnă Nela de la standul de cărţi sau madam Stroie - secretara, banda făcută la cantină (până şi eu, bucureştean, am ajuns într-o zi să fac banda pentru că învăţ
