Când te decizi să-ţi scrii memoriile, ca unul care ai ţinut, cândva Jurnale si citeşti, sub pana unui foarte autentic om de cultură, ca Jurnalul e o specie inalienabilă a creaţiei, inima îţi creşte.
Ea va bate chiar mai tare la aflarea concluziei: „Jurnalul se află îngropat la temelia poeziei, a romanului, a numeroase pagini de eseu şi critică aidoma unei făpturi omeneşti sacrificate la temelia unei construcţii pentru ca ea să dureze." Citatul este din volumul „O provocare adresată destinului. Convorbiri cu Dora Pavel" (Editura Pleiade, Satu Mare, f.a.), iar autorul, Gheorghe Grigurcu, se povesteşte pe sine, prin ideile, opiniile, amintirile sale.
Da, criticul, istoricul literar, poetul, polemistul, a simţit nevoia să ţină un Jurnal. Un necruţător program de lucru, obligaţii de neocolit l-au împiedicat să o facă. Dacă n-ar fi fost decât acest impediment, dar peste inconvenientul înlăturabil, printr-un şi mai drastic program de viaţă, tulburătoare întrebări au intervenit, privind în special aspectul anodin al cotidianului, în confruntarea cu capacitatea diaristului de a-l transforma miraculous. Ca să nu mai vorbim de riscul unei transcrieri mecanice, de o înspăimântătoare realitate, chiar când aceasta s-ar edulcora sub narcoticul efect compensatoriu al unei energice reacţii la cumulul de insatisfacţii existenţiale.
Pentru lectorul avizat, un Jurnal (sau avatarurile lui) rămâne întâi de toate un artifact literar supus intruziunii ficţiunii, deci cu deschidere către „orizonturile infinite ale imaginarului". Esenţial se dovedeşte un factor de refracţie: curiozitatea morală a cititorului veşnic însetat după document, înăuntrul căruia poate intra şi conversaţia, concertul la patru mâini.
Citim şi auzim glasuri. Remarcabile reuşite artistice au avut la bază Jurnalele unor mari scriitori, pe care Gheorghe Grigurcu ni-i
