Sînt tot mai multe semne că disciplina numită istoria istoriografiei nu mai interesează aproape pe nimeni, la noi. Şi este păcat, fiind, poate, una dintre modalităţile cele mai potrivite să îi înveţe pe istorici ce este meseria lor, cum se citeşte istoria, cum se poate scrie şi, desigur, cum s-a scris pînă acum. Ea este o bună introducere în abc-ul studierii trecutului, un excelent îndreptar în materie de critică a muncii istoricului, şi, nu în ultimul rînd, un prilej de delectare prin contactul cu o ideaţie, cu acumulări şi developări demne de interes. Lumea de pe la noi – nici măcar cea a specialiştilor în vizitarea timpurilor dinainte – nu distinge însă întotdeauna apropierile şi distanţele dintre istoria istoriografiei, critica istoriografcă şi teoria istoriei, deşi este vorba despre vecinătăţi şi, eventual, întrepătrunderi, nu de suprapuneri, de identitate. Şi totuşi, distanţa între a filozofa în marginea practicii istoricului, a o critica şi a-i trece în revistă avatarurile, izbîndele şi scăderile este confortabilă. Asemenea gînduri îmi stîrneşte nu numai relativa tăcere păstrată asupra unei opere meritorii cum este cea a regretatului Dumitru Velciu – autor de monografii dedicate lui Grigore Ureche, Miron Costin, Radu Popescu, Ion Neculce ş.a. –, ci şi relativa lipsă de interes faţă de un cîmp extrem de ofertant pentru cercetare. Una dintre dovezile ce pot fi invocate în această privinţă este cartea lui Norman F. Cantor, Inventing the Middle Ages. The Lives, Works and Ideas of the Greatest Medievalists of the Twentieth Century (New York, William Morrow and Company, Inc., 1991, 478 p.). Dincolo de ocean, autorul ei demonstrează importanţa pe care laboratorul istoricului o are în lansarea, relansarea şi mereu reluata remodelare a trecutului. Altfel spus, iluzia că lucrurile pot fi spuse „aşa cum au fost“ cu privire la Evul Mediu se dovedeşte, la analiză,