„Ştiţi cum e sufletul meu? Aş umbla în zdrenţe... dar nu pot. Nu-mi permit. De dragul Andreei“. Ochii femeii sunt plini de lacrimi. În ultimii ani, soţii Ciuciuc au devenit, fără voia lor, nişte părinţi singuri. Nu sunt mulţi cei care-i înţeleg sau care să vadă dincolo de masca socială. Copilul căruia îi poartă de grijă de când i-au aflat diagnosticul le-a schimbat viaţa pentru totdeauna.

Ei nu mai sunt de multă vreme importanţi. Nu mai contează ce-au vrut, ce şi-au dorit. Tot ceea ce fac de câţiva ani are un singur scop: Andreea. Fata de 11 ani şi două luni are autism. I-au descoperit boala când trebuia să meargă la grădiniţă. Nici nu ştiau ce înseamnă. Le-au trebuit ani să-i înţeleagă ritmul, să cunoască ravagiile, să-i vadă urmele. Şi astăzi sunt luaţi, uneori, prin surprindere. Dea, cum o alintă, a făcut progrese. Când a pornit pe drumul terapiei n-avea răbdare să stea liniştită într-un loc prea multe minute. Acum, rămâne şi o oră pe scaun, până se termină una dintre lecţii.

Fără pauză, fără vacanţă

Munceşte mai mult decât un adult. Opt, nouă, zece ore pe zi repetă, acumulează, învaţă. Uneori, are nevoie de luni să înţeleagă - fie şi într-un mod automat - că pixul de pe mica ei măsuţă de acasă este la fel ca pixul din magazinul mare în care a intrat cu mama. Alteori, pentru ciocolata sau îngheţata primită ca recompensă, se străduieşte din răsputeri să nu dea din cap, să nu-şi roadă unghiile sau să nu repete melodia de pe computer. Da, Andreea, ca orice copil cu autism, deprinde noţiuni şi obiceiuri prin metoda recompensei. De la o vreme, are „foi“ de comportament pentru fiecare statut: pentru orele în care e la lecţii, pentru momentele în care se joacă la calculator, pentru atunci când e la cumpărături, sau plecată la bunici, la ţară. La şcoală, merge totdeauna cu unul dintre terapeuţi. Nu pentru a învăţa poezii, căci abia