De ce o fi Romania blestemata ca la doua decenii dupa decembrie'89 sa nu mai aiba, practic, nicio varianta politica viabila si datatoare de speranta?

Ne aflam, de fapt, in cea mai grava criza politica din aceste doua decenii si, mai grav decat atat, o criza din care nu se intrevede nicio iesire.

Mereu, din 1990 incoace, a existat cel putin o forta politica, partid sau coalitie, care sa concentreze asteptarile celor care, tot mai multi de la an la an, voiau despinderea reala de comunism, voiau anticoruptie, profesionalism si moralitate. Fostii comunisti condusi de Ion Iliescu dominau copios tara, de sus pana jos, insa speranta schimbarii era vie. Mai intai i-au purtat flacara PNL, PNTCD, CDR.

Guvernarea haotica a Conventiei si esecul lamentabil al lui Emil Constantinescu au adus prima mare dezamagire, contabilizata copios de aceiasi neocomunisti si de extremisti. Dar speranta n-a murit.

A venit randul Aliantei DA si al lui Traian Basescu sa preia faclia, iar dupa ce PNL s-a aliat cu PSD, asteptarile s-au concentrat in PD-L si Traian Basescu. Au dezamgit crunt si ei, dovedindu-se tributari fix acelorasi tare impotriva carora, pe vremuri, pareau refugiul.

Toate, dar absolut toate partidele au sucombat in clientelism, coruptie, incompetenta, nepotism. Cu PD-L cercul s-a inchis.

Lipsa alternativei de acum este incununarea unui esec de proportii, esecul democratiei romanesti, de fapt.

In acest moment nu mai exista niciun partid sau politician de anvergura credibil, necompromis prin fapte, vorbe sau anturaj, care sa dea senzatia unei competente reale si a unei seriozitati datatoare de incredere.

PNL, PSD, PD-L, UNPR sunt scufundate in populism si politicianism ieftin, sunt incapabile sa emite solutii articultate si fezabile.

Daca e sa privim fatalist, am spune ca, din