În vara lui 1923, cu câteva luni înainte să-si ia viaţa, demonstrativ si absurd, Urmuz publică, în Cugetul românesc (foaia debutului său târziu, oarecum întâmplător, iscat de Ar-ghezi cu numai un an înainte) o operă completă de întinderea unui fragment. După furtună, Odisee în vreo douăzeci de rânduri.

Fireşte că nici rezumatul, nici analiza nu i se potrivesc, ca procedee, acestei întâlniri, à la Lautréamont, între concizie şi risipă. Una o atinge în litera, cealaltă în spiritul ei. N-aş risca să spun că Urmuz face, în După furtună, un exerciţiu de con-creştere a vârstelor limbii şi literaturii. Departe de el contorsiunile din Ulise (apărut, de altfel, în 1922...). Însă o anumită mezalianţă de eroism cu găinărie se poate găsi în această poveste, la urma urmei, de întemeiere.

Un erou fără nume ajunge, după un extaz romantic în faţa nopţii şi-a potopului, într-un decor de roman noir, lângă cripta unei mănăstiri. Aici i se iveşte, ca semn al vreunei iertări, nu un porumbel, ci o orătanie, o găină cu veleităţi de secretară. Bântuit, apoi, de modernul spirit de chiverniseală, se retrage într-un copac, la adăpost de şicanele Fiscului. Care nici ele nu ţin la nesfârşit, ocupând doar un cadru dintr-o înşiruire aproape cinematografică de întâmplări fără noimă, dar cu tipare cunoscute, ilustrând foarte bine fie mecanismul visului, deraiere cu priză, cât de vagă, la experienţă, fie pe-acela al delirului, asociere haotică de structuri învăţate. Materia acestui răspăr literar vine, deci, de niciunde altundeva decât din literatură. Dau un singur exemplu: insul, sătul de viaţa de stâlpnic, se dă jos din copac „intonând cântecul libertăţii" şi pleacă vârând găina sub gheroc. Fireşte, cuvântul acesta din urmă îi va fi fost bine cunoscut lui Demetrescu-Buzău, om al tribunalelor şi al ţinutelor îngrijite, de nu pedante. Moştenirea literară a cuvântului