„Am pe mine doar pantalonii ăia şi cămeşoiul. Dar de ce-au dat în biata Lenuş?“ El abia se ridicase de la masă, de la ultima sa masă. Aurel Ionac s-a născut în 26 ianuarie 1907, la Gîlgău, pe Someş. În actele sale scrie cam aşa: „Fiul lui Gavril şi Ana, şapte clase absovite“. Între 1913 şi 1920, cei ce mai ştim ceva istorie, şi nu doar ştiinţe politice, ştim că acei ani au fost tare grei. Dar nu vorbim despre anii copilăriei, ci despre ceasurile morţii. Acum vorbim, de pildă, despre acea ultimă cină a sa. Nu e cina cea de taină. E cina pe care am adunat-o cu mîinile mele şi au adunat-o alături de mine şi prietenii mei arheologi, Gheorghe Petrov, Horaţiu Groza şi Paul Scrobotă. O masă transformată în nisip şi noroi, peste care zburau voioşi o mulţime de ţînţari ai arşiţei zilelor noastre. Arşiţa unei veri nici începute, dar parcă fără de sfîrşit. Un om a fost ridicat de la masă, după o cină care s-a dovedit a fi ultima. Trei alţi oameni au intrat peste el în casă, acolo, în bucătărie. Elena, alintată Lenuş, tocmai îi dăduse ştergarul. Pentru că el, Aurel, îşi iubea cu osîrdie copila şi a avut grijă, chiar şi în anii grei ai războiului, să o ajute. Acum, erau ani grei pentru el. Spunea, cîteodată, zîmbind amar, dar şi vesel către săteni: „bă, voi ştiţi cum e să te întorci la coasă pentru comunişti, după ce i-ai cosit tu cu mitraliera pe frontul de Est?“. Acum, fata îl ajuta pe el, un om înfrînt, fără să ştie, cu ultima sa cină. Era în august 1950, o vară toridă ca şi acum, poate chiar din motive similare. Atunci, în mod evident, ţara era ocupată de comunişti – ca şi acum. Oamenilor li se cereau cote din produsele agricole şi tot felul de alte dări, ca un prim pas spre „colectivizare“. Un cuvînt abia atunci intrat în DEX, ca şi astăzi, altele, precum „excesuri“. Dar, cum zice francezul, passons. Şi, uite aşa, omul ajunge în gura lumii, netolerînd prostia şi arătî