Jean d'Ormesson, născut la Paris în 1925, este licenţiat în Litere şi Filozofie. Este membru al Academiei Franceze şi membru de onoare al Academiei Române, avînd deopotrivă titlul de Mare Ofiţer al Legiunii de Onoare. A fost directorul general al revistei „Figaro" şi a fost preşedintele Consiliului Internaţional de Filosofie şi Ştiinţe Umaniste al UNESCO. Este autorul a numeroase romane, printre care: La Gloire de l'Empire (1971, Gallimard), Au plaisir de Dieu (1974, Gallimard), Mon dernier rêve sera pour vous (1982, Lattès), Histoire du Juif errant (1991, Gallimard), Une autre histoire de la littérature française (1997, Nil), Voyez comme on danse (2001, Robert Laffont), Et toi mon coeur pourquoi bats-tu (2003, Robert Laffont), La vie ne suffit pas (2007, Robert Laffont), Qu'ai-je donc fait (2008, Robert Laffont).
Stimate domnule Jean d'Ormesson, ce loc ocupă România în ierarhia dumneavoastră valorică? Ce vă leagă sufleteşte de această ţară?
Mai mult decît vă închipuiţi. De aceea, nu din curtoazie şi nici din politeţe, vă mărturisesc că România a cîntărit foarte mult în formarea mea. În copilărie mi-am petrecut trei ani în România, la vîrsta dintre 7 şi 10 ani. Învăţasem binişor limba şi eram înconjurat de oameni de a căror însemnătate aveam să-mi dau seama mai tîrziu. Mergeam deseori cu familia la Mogoşoaia, proprietatea prinţului Bibescu, şi păstrez de atunci o amintire aparte Elenei Văcărescu. Anii aceia m-au format oarecum fără ştirea mea, dar influenţa lor am conştientizat-o mai tîrziu, în Franţa. Apoi, întors la Paris, am avut mereu de-a face cu românii, de la Elvira Popesco pînă la Panait Istrati. Nu mai spun de intelectualii a căror glorie în Franţa e mai presus de îndoială: Mircea Eliade, Cioran sau Ionesco. I-am cunoscut îndeaproape pe toţi şi, ascultîndu-le opiniile, nu am confundat niciodată România propriu-zisă cu regimul c
