Evident, în Ana Maria şi îngerii avem un alt Radu Aldulescu. Nu numai prin subiect sau prin mediu, care diferă substanţial de acelea ale romanelor lui precedente, dar şi prin atitudine.
Aici, autorul se profesionalizează, renunţând deliberat la aparenţa de ingenuitate rugoasă a talentului, care atrăsese cu ani în urmă interesul criticilor. Dintr-un om ca toţi oamenii, el devine o instanţă. E bine, e rău? Şi una, şi alta. Că într-adevăr o transformare trebuia să se producă, e lucru cert. Deja reţeta naturaleţii începuse să-şi piardă din eficacitate. Atât cât a fost, succesul Mirilor nemuririi (2006) a fost unul căznit. Dincolo de subtilitate, aceeaşi atmosferă, acelaşi tip de personaje, extrase dintre lumpeni, aceleaşi obsesii şi aceleaşi, previzibile şi ele, ratări. Se uită însă un amănunt: profesionist, Radu Aldulescu s-a arătat chiar de la debut, doar că felul în care se implica până peste cap în materia cărţilor sale făcea ca o asemenea calitate de suprafaţă să treacă neobservată. Acum, ea e prima care se reţine. Şi nu doar din motive conjuncturale. Să începem, totuşi, cu acestea.
Despre ce e vorba? Redactarea romanului Ana Maria şi îngerii a durat exact un an. Chiar dacă ţinem cont de faptul că a fost scris „la comandă", tot e destul de puţin. Povestea acestei „comenzi" (pun ghilimele pentru a evita orice nuanţă peiorativă) e expusă pe scurt de Mădălina Ghiu în nota editorială care însoţeşte cartea. O româncă stabilită în Austria trimite Editurii Cartea Românească un email prin care solicită unui prozator, oricare ar fi acesta, să pună pe hârtie drama vieţii ei, pierderea singurei fiice. Gestul în sine, având ca resort disperarea, nu admite comentarii de nici un fel. Cât despre rezultat, în forma pe care i-a dat-o Radu Aldulescu, şi el trebuie discutat, în ordine morală, cu mănuşi. Din aceeaşi notă aflăm că „deşi lucra la un nou rom
