Discursul politic românesc se confundă tot mai mult cu jurnalismul, în formula pamfletului generalizat, de o subiectivitate accentuată si într-un limbaj cât mai pitoresc. O nouă specie hibridă a fost lansată recent: moţiunea de cenzură-pamflet.
În mod normal, situaţia de comunicare ar impune ca prototip al moţiunii de cenzură un document politico-juridic sobru, scurt, precis şi decis. Varianta autohtonă recentă (Opriţi genocidul social!, moţiune depusă în 9.06.2010) are aproape 10.000 de cuvinte (de aceea nici nu a fost citită integral în şedinţa publică; se găseşte însă pe site-ul cdep.ro), amestecă permanent registrele stilistice, face referiri punctuale la persoane şi este dominată de o emoţionalitate polemică, manifestată în sarcasm şi invectivă.
Tonul polemic se foloseşte, mai întâi, de clişeele unui limbaj politic „paşoptist", reluat în jurul lui 1950, cu note popular-arhaice în actul de înfierare a duşmanului: jaf, bir, argat, moşie, iobagi, slugă, ispravă, a huzuri etc. Tonul solemn şi patetic se asociază cu cel colocvial: „măsuri ale disperării, simpliste şi din topor, elaborate pe genunchi". Nu lipsesc inovaţiile metaforice, devenite clişee, ale limbajului politico-jurnalistic actual: a căpuşa, tonomate, caşcaval („le-a oferit pe tavă, din nou, caşcavalul guvernării"). Se înregistrează şi încercări îndoielnice de inovare, prin variaţie şi asociere de clişee: „pisici îmbuibate", „butoanele banilor publici". Greu tolerabile sunt alegoriile extinse, cu exces de imagini suprapuse, producând un involuntar efect comic: „a transformat România întreagă în parcul său de distracţii, răsucind şi contorsionând într-un montagne-russe ameţitor legea fundamentală şi aruncând în tunelul groazei pe milioanele de cetăţeni din această ţară". Polifonia caracteristică discursului politic românesc culminează cu un argotism: finalul textului cond