Întâmplare: anul trecut, în buimaca toamnă pre-electorală, eram cu prietenul meu Marius Ghica, unul dintre studenţii favoriţi ai lui Jacques Derrida, printr-o deplasare în Ardeal.

Şi ne oprim noi într-o parcare în pădure, între Mediaş şi Sighişoara, să mâncăm. Zi superbă, spaţiu mioritic, blând, bun şi răbdător ca poporul nostru cu oamenii flămânzi. În parcare - blânzi, buni, răbdători, doi câini. Câinii de parcare: unul mai mare, negru, vânjos; celălalt, ucenicul, mic, alb, cu ochi inteligenţi, mărturie a succesivelor încrucişări din care i-a dispărut ancestrala rasă. Şi desfacem noi uriaşa pungă în care mama mea ne-a pus de mâncare. Ce nu era acolo?! Şi-acum, când mă gândesc, îmi lasă gura apă: şunculiţă afumată cu fum care iese prin acoperiş de paie, brânză în coajă de brad, cârnaţi ţinuţi în untură dacică, aripioare de pui dintr-un fost ceaun de Cucuteni, un termos mic, dar vioi, cu Stalinskaya ş.a.m.d. Ecologi fiind, le mai aruncasem blânzilor, aproape nemişcaţilor câini de parcare câte-un oscior, câte-o bucăţică. Dar cât poţi să mănânci când mâncarea era pe vreo trei zile?

Priveam satisfăcut spaţiul mioritic, pe lângă noi treceau TIR-uri cu produse româneşti pentru export, economia, vorba aia, încă mai duduia, câinii păreau tot mai inteligenţi şi Marius, ecologic ca Derrida, s-a apucat să strângă masa. A împachetat totul în aceeaşi uriaşă pungă, s-a întors să deschidă portbagajul BMW-ului - Siegfrig-ul nostru, cam ar zice Gabriel Liiceanu - şi-n acea clipă, într-o secundă, câinele cel negru, dintr-un salt, a fost pe masă, a luat cu botul punga cu tot ce era într-însa şi-a dispărut într-o râpă unde nici Vitoria Lipan n-ar fi coborât să caute osemintele lui Nechifor. Mignonul câine alb părea că n-are nicio vină, se uita la noi cu aceeaşi privire candid-ironică.

Eu şi Marius ne-am pus pe râs. Fiindcă ne-am gândit că peste vreo 2.000 de ani,