Un roman alcătuit dintr-o singură frază, plin, la tot pasul, de cuvinte care au fost considerate, adesea, neconforme cu exprimarea decentă, şi care se intitulează, şocant, Cristos versus Arizona, nu avea cum să nu provoace senzaţie, stupoare, valuri de admiraţie – sau de respingere (după caz!) – atît în Spania, unde a apărut, în 1988, cît şi în mai toate spaţiile culturale unde a ajuns, rapid, prin traduceri.

Camilo José Cela, Cristos versus Arizona, Traducere şi note de Mona Ţepeneag, Editura Polirom, Iaşi, 2008, 312 p.

Autorul este Camilo José Cela, laureatul Premiului Nobel pentru Literatură din anul 1989, cel care s-a aflat, mai cu seamă în ţara natală, în centrul a numeroase controverse, pornindu-se de la apropierea sa de regimul lui Franco, urmată de o îndepărtare a scriitorului de ideologia respectivă, şi ajungîndu-se la tendinţa lui de a utiliza, în toate creaţiile sale, de la Familia lui Pascal Duarte (1942) sau Stupul (1951) şi pînă la Doamna Cadwell vorbeşte cu fiul său (1953) ori Mazurcă pentru doi morţi (1983), un limbaj frust, acuzat, frecvent, de a friza chiar vulgaritatea, Cela fiind, de altfel, şi autorul unui inedit Dicţionar secret şi al unei Enciclopedii a erotismului, prin intermediul cărora a încercat să readucă în actualitate numeroase sintagme, expresii şi cuvinte (considerate „urîte“) izgonite, pînă atunci, din marea literatură. Dar, dacă cititorul reuşeşte să treacă de aceste amănunte şi să-şi depăşească eventualele prejudecăţi în ceea ce priveşte limbajul, va descoperi că, în fond, proza lui Camilo José Cela este mult mai tradiţională decît pare la prima vedere, scriitorul rapor-tîndu-se la cîteva modele literare dintre care cele mai uşor de identificat sînt Balzac, Perez Galdos sau Ramón del Valle-Inclán, iar cele de profunzime merg pînă la Quevedo şi estetica barocă a Secolului de Aur spaniol. Tonul de litanie Cr