Aşa strigau primii protestatari bucureşteni, în seara de 21 decembrie 1989, înainte de a fi spulberaţi de forţele de represiune din zona Intercontinental – Colţea – Piaţa Universităţii – Sala Dalles: „Ti-mi-şoa-ra! Ti-mi-şoa-ra!“.
A fost strigătul de disperare al unor oameni care se agăţau de exemplul eroic al Banatului pentru a găsi curajul de a înfrunta dictatura. Despre Timişoara aflaseră de la Radio Europa Liberă, căci tulumbele mediatice ale lui Ceauşescu îi prezentau pe manifestanţi drept „huligani" şi cereau judecarea lor ca trădători de ţară.
Tot aşa, şi tot în aceeaşi zonă - Piaţa Universităţii, în faţa Hotelului Intercontinental, cu bătaie până la Sala Dalles şi la Spitalul Colţea -, s-au ridicat glasurile a zeci de mii de bucureşteni în primăvara anului 1990: „Ti-mi-şoa-ra! Ti-mi-şoa-ra!". Îl înfruntau pe noul lider comunistoid, Ion Iliescu, după ce unii dintre ei se ridicaseră împotriva lui Nicolae Ceauşescu.
Atunci, în aprilie-mai-iunie 1990, Timişoara era invocată ca simbol al luptei anticomuniste. Tot din Banat venea şi celebra proclamaţie - cu legendarul ei punct 8 - care ameninţa să arunce comunismul în afara istoriei. Capitala recunoştea, în acest fel, întâietatea Timişoarei în asaltul final împotriva dictaturii.
Era nu doar un gest de solidaritate, ci şi un fel de plecăciune pornită dintr-un sentiment de vinovăţie: ea, Capitala, deturnase, confiscase şi batjocorise Revoluţia timişoreană. E drept, nu prin oamenii din Piaţa Universităţii, ci prin cei care se instalaseră în palatele Puterii.
Adevărul este că, dacă numele Timişoarei va fi legat în veci de Revoluţia din decembrie 1989, cel al Bucureştiului va fi asociat cu contrarevoluţia care i-a urmat. E drept, au murit mai mulţi bucureşteni decât timişoreni, dar idealurile pentru care au căzut sunt diferite, chiar dacă atunci păreau la fel.
Şi în 15-
