Romanul Pîntecele Atlanticului (Le Ventre de l’Atlantique) de Fatou Diome, apărut la Éditions Anne Carrière, în 2003, este o mostră clară a unei literaturi minore, marginale şi foarte uşor de decriptat. Scris de o autoare senegaleză, romanul întruchipează un echilibru aparent, dar şubrezit de limbajul încă neşlefuit. Multe zone – limba şi civilizaţia, stratificarea socială şi matrimonială, finalităţile narative – scapă de sub control. Viaţa personajelor este frust analizată. Cu toate acestea, scris în limba franceză, Pîntecele Atlanticului i-a adus autoarei notorietate internaţională, fiind tradus în germană, engleză, spaniolă şi, de curînd, în română.

Fatou DIOME , Pîntecele Atlanticului, Traducere din limba franceză de Elena Mihai, „Prefaţă“ de Alexandru Matei, Editura România Press, Colecţia „Ultracontemporan“, Bucureşti, 2009, 228 p.

Fără pretenţii narative sofisticate, romanul este mai degrabă autobiografic. Adesea encomion al „lumii noi“, văzută prin lupa sărăciei şi a dorinţei de „mai bine“, cartea are o schemă simplă. Emigranţii reuşesc cu greu să se descurce în Occident, odată plecaţi de pe insulă. Soarta lor depinde de noroc şi nu de cîte suflete îi aşteaptă acasă. Romanul cucereşte, în schimb, prin candoare. Generozitatea cu care autoarea îi priveşte pe oameni, chiar şi pe cei răi – personaje indecis conturate, nicicînd capabile să-şi accepte destinul –, restituie unul dintre planurile romanului. În esenţă, Pîntecele Atlanticului rămîne un roman despre viaţă, păcăleli, fotbal, cu o tramă seducătoare, dar nesigură, pentru tipe care merg pe stadion sau se educă în faţa televizorului. Literatură marginală sau tratat de revoltă pentru insulari Plecată de pe insula Niodior, Salie, naratoarea romanului ajunge la Strassbourg printr-un periplu la M’Bour, oraşul unde îşi termină studiile liceale. Deşi pentru cei rămaşi acasă Franţa îns