Este aşa cum am spus. Aşa cum mă temeam că o să fie. Ecourile demisiei judecătorului Florin Niţă, despre care scriam aici săptămâna trecută, se sting încet-încet, fără ca gestul său onorabil să aprindă torţa vreunei schimbări în sistem. Câteva reacţii în blogosferă şi pe site-urile publicaţiilor care au tratat subiectul şi... atât.
Conducerea Tribunalului Brăila le-a transmis jurnaliştilor noştri că nu doreşte să comenteze protestul judecătorului Niţă, iar majoritatea colegilor săi nu au ieşit din Codul Tăcerii. Statul - împotriva căruia protestează Niţă, dar din structurile căruia încă mai face parte şi domnia sa - are o dinamică lentă dar fascinantă în felul ei. Însă cel mai mult are nevoie de linişte. Este liniştea aceea promisă la începutul anilor '90 de Ion Iliescu, liniştea aceea venită încă de dinainte de '89, în spatele căreia aveau loc cele mai mari abuzuri, cele mai grosolane şi mai înfiorătoare orori. (Vă amintiţi, poate, câtă linişte era pe Ana Aslan şi poate că aţi auzit ce grozăvii se petreceau în beciurile Miliţiei de pe strada cu pricina.) E liniştea la adăpostul căreia se fură şi se doarme liniştit, e liniştea care apără sistemul de reforme, e liniştea care ţine locul călduţ, e liniştea şpăgii, liniştea incompetenţei, liniştea zâmbetului blazat de după fiecare zi de muncă în sistem. E liniştea de care te loveşti oricând dai nas în nas cu instituţiile statului. Fie că vorbeşti de şcoli, de armată, de poliţie, de tribunale, primării, biblioteci, teatre sau spitale, "să scormoneşti rahatul" - aşa cum spun ei - e cel mai mare păcat. Directorii, şefii şi şefuleţii, dar şi toţi cei intraţi acolo pe şpăgi sau pe pile îşi doresc să fie linişte. Iar dacă cineva, un om din sistem, sătul să fie martor la toată grozăvia asta liniştită rupe tăcerea, va fi lăsat să ţipe singur. În final, va fi uitat sau luat de nebun. În final, se va aşterne liniştea di
