Medicina, ca parte integrantă a culturii umane, înglobează totalitatea informaţiilor, tehnicilor, dar mai ales, totalitatea ideilor şi conceptelor care au dus la nivelul de dezvoltare actual al acesteia. Progresul exploziv al Medicinii şi, implicit, al Chirurgiei, din ultimii 150 de ani, s-a datorat unor descoperiri fundamentale, progresului tehnic şi logistic, dar, mai ales, apariţiei unor concepte noi şi uneori revoluţionare. Dacă de cele mai multe ori instrumente, medicamente sau materiale noi au fost acceptate relativ uşor în practica medicală, ideile, conceptele noi au întâmpinat o rezistenţă demnă de o cauză mai bună, în implementarea lor, din partea corpului medical. Câteva exemple ale unor concepte care au revoluţionat Medicina doar după înfrângerea acestei inerţii mentale ar fi: studiul Anatomiei bazat pe disecţii al lui Vesal, vaccinul lui Jener, antisepsia lui Semmelweis, descoperirile lui Pasteur, teoriile lui Freud şi Jung, conceptul medicinii holistice şi psihosomatice, iar, mai nou, conceptul general al Chirurgiei minim invazive moderne. (...)

Vechiul adagiu conform căruia incizia mare era sinonimă cu chirurgul mare a căzut azi în desuetudine. Dacă în urmă cu 50–100 de ani, abordul chirurgical larg conferea siguranţă, rapiditate şi vizibilitate bună în operaţiile abdominale, în general, acum, toate aceste avantaje sunt umbrite de spectrul iatrogenizării prin pierderea de sânge, şocul operator, suferinţa postoperatorie până la complicaţiile tardive, care sunt dominate de eventraţii, dar şi de efectele negative pe plan psihosomatic, sexual şi funcţional ale cicatricelor postoperatorii mari. Atitudinea „curajoasă“ şi ofensivă a marii chirurgii ginecologice clasice, cu supremaţia absolută a laparotomiei mediane, a dominat ultima sută de ani. Apariţia laparotomiei Pfannenstiel în anii ’30, a inciziei Mouchel în anii ’80, precum şi a laparatomi