Iubesc Viena în continuare, dar de-acum încolo nu cu entuziasmul liceanului, ci cu îngrijorarea unei asistente medicale.

Când le-am mărturisit unor prieteni că „Viena nu mai e ce-a fost", m-au contrat pedagogic: „Ai vizitat-o prea des, te-ai obişnuit cu binele". Cunosc procedurile de adaptare la răsfăţ şi confort, ca tot omul care a trecut de la televizorul alb-negru la cel color şi de la naveta cu personalul la intercity. Aici însă e vorba de altceva. Cu toată măreţia ei imperială, Viena se degradează în galop. Cine ia taxiul de la Schönbrunn la Hofburg şi din Grinzing în MuseumsQuartier nu observă lucrul ăsta. Din maşină, totul pare ca înainte. Arhitectură impunătoare, fantezii gotice, bulevarde largi, parcuri peste tot. Cofetăriile provoacă aceeaşi ameţeală dulce, restaurantele emană stil şi bun-gust, Primăria rămâne o dantelărie de piatră îmbujorată de muşcate, Stephansdom tutelează centrul istoric. În zona exclusivistă Graben, turiştii (vizibil mai puţini ca altădată) îşi văd de fotografii şi suvenire. În schimb, cine merge pe jos sau cu mijloacele de transport în comun prin oraş se trezeşte la un moment dat întrebându-se: „Ce se întâmplă?"

Criza, căci în ea se află explicaţia şi răspunsul, izbeşte în porţile Vienei mai tare decât ghioaga turcului pe vremuri. Disponibilizările din servicii lasă urme imposibil de acoperit. MariahilferStrasse, nucleul comercial al metropolei, şi-a pierdut scânteierea. Murdărie pe trotuare, coşuri de gunoi negolite la vreme, ambalaje aruncate pe jos. Cartoane de hot-dog mânjite cu muştar se înalţă în bătaia vântului. La colţuri de stradă, personaje incerte cerşesc, lălăie abstras sau latră sloganuri ostile. Cultura homeless străpunge rigoarea teutonă. Grupuri de sârbi gălăgioşi (iertaţi pleonasmul) urlă din rărunchi, ţopăie pe trotuar ca în discoteca sătească şi îşi fac semne cu nişte fete ascunse într-o limuzină î