Privilegiul unui psihiatru vine de acolo că, privindu-şi semenii prin categorii patologice, nu e silit a-i judeca după criterii de maliţiozitate etică.
E îndeajuns să-i încadreze într-un gen maladiv pentru ca, scutit de verdicte cu greutate morală, să-i urmărească cu înţelegere. În fond, cine poate depista descumpănirea oamenilor nu mai are nevoie de incriminări, simpla intuire a bolii ridicîndu-l deasupra lor. Şi cum ascendentul asupra altora ne e dat de descoperirea maladiei de care ei suferă, psihiatrul e prin excelenţă martorul incomod al sincopelor noastre. Mai mult, un martor trăind în ascuns sentimentul de putere pe care i-o dă conştiinţa că are de-a face cu oameni mai slabi ca el.
De aceea, deprins a surprinde tulburările de spirit, ochiul cu care un psihiatru contemplă lumea nu e nici moral, nici estetic şi nici ideologic, ci clinic. Clinic însemnînd: obişnuinţa de a găsi tipare morbide în detalii de comportament, dar o obişnuinţă care, devenind o a doua natură, îi impregnează simţul valoric. Pentru un astfel de ochi, lumea stă pe o ireductibilă ipoteză morbidă, restul valorilor venind să se adauge peste miezul de anormalitate ce hrăneşte fibra umană. Psihiatric vorbind, un om normal este un bolnav ale cărui mecanisme de echilibru încă nu s-au decompensat, caz în care adevărul şi binele nu sunt decît aparenţa unui nucleu de maladie imanentă. Numai că imanentul e inerentul, adică acel ceva care, neputînd lipsi, se manifestă pînă la urmă. Iar frumuseţea, mai ales ea, este cu precădere o valoare de suprafaţă, adică un văl care stă pe un potenţial de sminteală. Mai devreme sau mai tîrziu, boala izbucnind, esteticul va dispărea. De aceea, cine ştie ce este boala nu mai poate privi sănătatea decît din perspectiva degradării ei treptate.
Ce înseamnă asta? Că reversul privilegiului de a avea ochi clinic este o indelebilă n
