Nu, nu anarhia, desi s-ar parea ca asta e singura noastra solutie la iesirea din criza - intrarea intr-o criza si mai mare. Sau o noua Revolutie. Chit ca ar fi o Revolutie de carton, pentru ca nimeni nu mai are pentru ce sa lupte. Felia de paine nu poate fi niciodata un ideal. Doar un mijloc de supravietuire.
Nu, eu va propun sa vorbim un pic despre empatie, concept care nu s-a nascut in Romania. Nici n-avea cum, aici e cu desavarsire absent de secole bune. La originile ei grecesti, "empatheia" inseamna afectiune, iar in gandirea moderna echivaleaza cu transpunerea in situatia altuia, compasiunea. Antonimul empatiei? Vi-l zic eu. Un premier care, implorat de o sinistrata sa o ajute, o intreba zeflemitor daca vrea sa ii faca hotel.
Nebunia politica prin care a trecut si trece Romania in aceste zile m-a facut sa inteleg ca dincolo de disputele dintre pedelisti si Opozitie, dincolo de disperarea oamenilor care asaltau Parlamentul pentru a-i cere socoteala lui Boc, se ascunde o lipsa profunda de empatie, ca si de solidaritate.
Un proverb romanesc spune ca bogatul nu crede niciodata celui sarac, nici satulul celui flamand. Nici politicienii cu vile cu piscina si masini de serviciu nu-i cred pe amarati. Ce e mai grav, nici copiii amaratilor nu-i mai cred, pacaliti de iPhone-ul din dotare si de barurile chic pe care le frecventeaza ca viata e o bagatela, iar saracia si foametea, efecte burlesti de televizor.
Problema romanilor nu e atat criza financiara, cat criza de incredere in, si de compasiune fata de, celalalt. In loc sa se contreze interminabil, pana se vor decide cine a gresit, cand si unde, politicienii ar trebui sa incerce sa vada situatia si prin ochii disperatilor. Iar pustii pe care i-am auzit razand de drama pensionarilor ar trebui sa-si inghita glumele. They're next, chiar daca momentan totul e roz, iPod-ul canta
