La zid
Oare cand a inceput s-o ia razna cu totul viata ei? Cand a inceput prabusirea, starea aceea de suspendare nemiloasa, in care nu te mai poti bucura de nimic, in care nu mai stii ce e speranta? Au trecut de atunci 14 ani. Sa fi fost boala mamei? Nu-si mai aminteste decat orele chinuitor de lungi, petrecute in trenul Galati - Cluj, la fiecare sfarsit de saptamana, pentru a ajunge in inima Ardealului, acolo unde, la Institutul Oncologic, mama ei urma tratamentul cu raze cobalt. Trenul accelerat, mereu acelasi, taind tara in doua de la un capat la altul, scaunele de musama maro, aerul imbacsit de aglomeratie, cersetorii de pe culoare Dar ea nu mai simtea si nu mai vedea nimic din toate astea, nici macar sesul care se transforma in dealuri si apoi in munti, pe masura ce trenul inainta suierand. Si cum ar fi putut sa mai priveasca peisajele, cand sufletul ei era torturat de propriile peisaje ale disperarii, ce continuau sa staruie cu fiecare halta si gara lasata in urma, cu fiecare drum, cu fiecare reintoarcere: mama ei zbatandu-se pentru fiecare clipa de viata, lumina clorotica a holurilor de spital, mirosul medicamentelor si pasii fantomatici ai bolnavilor, linistea aceea ireala clocotind de resemnare, linistea dintre viata si moarte. Apoi, umilinta, privind in ochii resemnati ai mamei ei, care vorbea despre moarte, rusinea cu care o imbarbata, stiind ea insasi ca nu mai e nimic de facut.
Si cealalta tacere, la fel de adanca si de mistuitoare, luni de zile mai tarziu, dupa ce totul se incheiase. Doliul, drumurile la cimitir, crinii ofiliti pe mormant, treburile casnice facute cu precizie mecanica, grija de zi cu zi pentru cei doi copii, zilele trecand sub clopotul de mutenie si singuratate al deprimarii, ca si cand n-ar fi trait cu adevarat, ca si cand, de atata suferinta, s-ar fi desprins usor de pe lumea asta, incapabila sa mai simta si sa mai va
