Pe principiul "de ce ne-am adunat noi aici?" există un soi de bărbat, casnic de felul lui, căruia îi pute practic tot ce are legătură cu, nu-i aşa?, gospodăria. Cu alte cuvinte, dânsului, la un moment dat, i-a surâs, nimic de zis, instituţia căsătoriei. I-au surâs şi dotările viitoarei neveste, aşa că s-a grăbit s-o ducă spre altar, unde şi-au jurat credinţă şi iubire veşnică, respect cât se poate.

După aceea, jocul fiind, vorba aia, făcut, domnul s-a trezit că e împins de la spate de o gloată de adunaţi la potol şi întru bucurie, cu perechile de părinţi ai mirilor în frunte, să-şi ia proaspăta nevastă de-o aripă şi să meargă dimpreună cu dânsa la o adresă unde vor urma să locuiască împreună. Mă rog, să zicem. Domnul încă era puţin buimac în urma chiolhanului şi-a darurilor de nuntă, aşa că a presupus, în mintea sa un pic zdruncinată de băutură, că treaba cu locuinţa comună e numai pe o perioadă limitată şi că întregul aranjament, printr-o intervenţie cumva magică, va lua sfârşit în curând.

Însă nici pomeneală de-aşa ceva. Nu numai că locuinţa comună n-avea să plece nicăieri, dar nici patul comun al celor doi nu urma să se divizeze nici în ruptul capului. Aveau, de asemenea, o singură bucătărie, o singură baie şi, în general, o singură suflare. Lucru care pe domn a început să-l deranjeze acut, ba chiar cu riscul ca dotările doamnei, care iniţial îl încântaseră şi-l gâdilaseră la pantalon, să renunţe să-l mai preocupe. Risc, vorba aia, care s-a dovedit a se fi făptuit în cele din urmă, astfel că cei doi au devenit străini în propriul lor cămin, din pricină că însurăţelul-minune nu căuta decât să dea bir cu fugiţii de oriunde s-ar fi aflat prin preajmă nevastă-sa. Şi, cum ziceam, nu neapărat pentru că ar fi avut ceva împotriva dânsei, că n-avea. Cel puţin nu în mod direct. Săraca, căzuse doar victimă colaterală stresului conjugal.

El ar